Vânătoarea lui Kaa

Posted on February 17, 2012 by Giulio Angheloiu

Aprilie 1993. Ca în fiecare seară de joi, România urmărea emisiunea “Reflecţii Rutiere”. Andrei Vochină încheia de obicei cu scurte prezentări ale modificărilor de ultimă oră din Capitală, sensuri unice, pasaje pietonale, semaforizări, noi prevederi legislative. Pe Splaiul Independenţei, la intersecţia cu Podul Izvor, prioritate de trecere vor avea, începând de mâine, autoturismele ce rulează pe cheiul Dâmboviţei, şi nu cele de pe Podul Izvor ca până acum.

Nu am fost atent la acest mic detaliu ce avea în cele din urmă să-mi modifice destinul imobiliar. Şi nu numai pe al meu…

Eram sub tensiunea săptămânii ce tocmai se încheia, dar şi a celei ce urma să înceapă. Aveam de dus la capăt o misiune… Părinţii mei vânduseră recent apartamentul în care copilărisem, din zona Metalurgiei. Finalizasem şi contractul prin care au cumpărat noul apartament, mai spaţios, aflat în apropiere de şoseaua Berceni. Amuzante preţurile de atunci, privite din zilele noastre. Vi le spun doar pentru divertisment, 6 milioane apartamentul de trei camere din aleea Dorohoi, 4 milioane cel similar din strada Panselelor. Le puteţi calcula şi în dolari SUA, pe atunci paritatea era 750-760 lei/1 usd.

Am câştigat cu greu încrederea familiei Grosu, cei de la care părinţii mei cumpăraseră apartamentul. Îi simţeam neliniştiţi, incertitudinile schimbului imobiliar la care porniseră le făceau nopţile albe. Căutau, la rândul lor, să cumpere un apartament în sectorul 5, zona Rahova, ceva ieftin. Aveau diverse tipuri de datorii ce nu mai sufereau amânare, aşa că presaţi de timp au antamat un apartament la preţul de 2,5 milioane. S-au ferit să-mi ceară sprijinul, cu toate că le-am spus cu ce mă ocup, dar în urma insistenţelor au cedat şi mi-au dezvăluit situaţia de fapt. Proprietarii apartamentului din Rahova nu le inspirau deloc încredere. Iar samsarii cu iz de agenţi imobiliari prin care-i contactaseră, cu atât mai puţin. I-am văzut slabi şi debusolaţi, pierduţi în jungla imobiliară. Aveam peste 2 ani de când intrasem în această lume efervescentă şi periculoasă, dar nu-i întâlnisem încă dedesubturile, faţa neprietenoasă, latura extremă şi hidoasă. I-am convins, într-un final, că este spre binele lor să fie asistaţi de cineva de specialitate. I-am îndrumat către o colegă ce urma să-i sprijine pe tot parcursul, până la perfectarea contractului din sectorul 5.

În acea seară de joi, m-a sunat Vanessa şi mi-a povestit că făcuse toate demersurile la Notariatul de Stat din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, în ciuda presiunilor exercitate de samsari.

-“Giulio, se întâmplă ceva! Vânzătorii insistă să semnăm actele la Notariatul sectorului 6. Aproape i-au convins pe cumpărători, spun că notarul de-acolo le ia taxe mai mici. Simt că e ceva în neregulă. Mergi mâine dimineaţă cu noi? Ţiganii ne aşteaptă pe Popa Tatu, dar vreau să luăm familia Grosu de acolo, sunt pradă uşoară! Trebuie să ajungem pe la ora 10:30-11:00 la sectorul 5, am depus de ieri actele şi vom avea certificatul de sarcini. Îl luăm de astăzi, însă a fost o mare nebunie acolo… să vezi ce s-a întâmplat!” şi Vanessa începe să-mi desfăşoare o halucinantă poveste din jungla imobiliară. Grefierii şi notarii de acolo puseseră capac unei bande de tâlhari de case… Poate voi avea timp să vă povestesc vreodată dramele trăite de victimele acelor perfizi şerpi Kaa, ce ademeneau, hipnotizau apoi ingerau. Am studiat ani la rând metodele şi tehnicile prin care aceştia îi fidelizau şi adormeau pe inocenţii luaţi în vizor. Unii scăpau, alţii din păcate, nu. Te adaptai permanent tertipurilor şi vicleşugurilor, dar erai mereu surprins de inovaţiile last-minute. O gardă permanentă, aşa a decurs viaţa celor implicaţi. Şi de-o parte, şi de cealaltă…

-“Mda! Asta e viaţa!” oftez, gândindu-mă la acei nefericiţi, victime inocente ale unor călăi arareori pedepsiţi. “OK, mâine la 08:30 mă duc să iau familia Grosu de acasă cu banii, trec pe la tine şi fugim la sectorul 6. Dacă îi convingem pe ţigani să meargă la sectorul 5, o facem. Dacă nu vor, îi sfătuiesc pe cumpărători să-şi caute altceva. Din păcate, nu mai au foarte mulţi bani la dispoziţie, şi-au achitat datoriile. Şi trebuie să se grăbească, în două săptămâni au termen să le elibereze apartamentul alor mei. Vezi că a început “Reflecţii Rutiere”. Seară bună, ne vedem dimineaţă!”

Nu ştiu de ce era aşa în vogă emisiunea respectivă.

În acele vremuri, taxele notariale se modificau frecvent. De neînţeles pentru mine, nu toate birourile operau “mercurialele” concomitent, aşa că o mulţime de cumpărători dornici de “reduceri” migrau de pe raza teritorială căreia aparţineau, încheiau contractele la alte birouri, apoi se întorceau cu ele pentru a le transcrie. Unii, foarte mulţi din păcate, omiteau acest lucru şi stăteau ani întregi cu acte de proprietate ce nu erau opozabile terţilor.

Vineri dimineaţă am urmat programul pe care-l stabilisem. În jur de 09:30, mă uitam în oglinda retrovizoare şi o vedeam pe dna Grosu ţinând în poală sacoşa cu mica lor avere. Îmi zâmbea, bucuroasă, de pe bancheta din spate. Îşi va cumpăra casa!…

Pentru a parcurge drumul spre Parcul Cişmigiu trebuia să traversăm Dâmboviţa. Am ales Podul Izvor. Aşa a început totul. În drumurile mele trecusem de sute de ori pe acolo, parcurgeam traseul cu ochii închişi. Obişnuinţa a fost, aşadar, mai puternică decât raţiunea. Nu am văzut semnul de “Cedează trecerea”, proaspăt mutat, şi am pătruns în intersecţie. Dinspre Magazinul Unirea, pe calea de rulare spre Eroilor, cu o viteză de aproximativ 120 km/h, un autoturism gonea spre noi. A frânat puternic, dar văzând că maşina sa este în pericol să sară în Dâmboviţa, şoferul bolidului a luat piciorul de pe pedala de frână şi ne-a izbit în plin. Impactul a fost năucitor! Ambele maşini au dansat, una lângă cealaltă, şi nu s-au oprit decât în parapeţii de pe Cheiul Dâmboviţei. Nu-mi amintesc momentele de după accident, aveam sentimentul că timpul se oprise în loc. Ştiu doar că după o vreme m-am trezit stând ghemuit pe bordura trotuarului de pe Pod. Nimeni nu păţise nimic. Doar şoc şi groază! Doamna Grosu tremura din toate încheieturile aşezată lângă mine pe bordură, strângând la piept sacoşa cu bani. Şoferul celuilalt autoturism a fost un gentleman, ne-a verificat şi calmat rând pe rând, apoi a traversat în fugă după un telefon public.

Vanessa plângea mocnit, în pumni, şi am înţeles repede că nu mă mai pot baza pe ea. Trebuia să fac ceva, dar nu ştiam ce. Timpul îşi reluase cursul şi începuse să treacă parcă prea repede.
Am tras aer în piept şi m-am hotărât:

-“Doamna Grosu, trebuie să luaţi un taxi şi să mergeţi la Notariatul sectorului 6, vă aşteaptă proprietarii. Spuneţi-le că nu aveţi încă toţi banii şi amânaţi vânzarea pentru săptămâna viitoare. Eu rămân aici să rezolv această situaţie. Vă rog să aveţi grijă, Vanessa mi-a atras atenţia că sunt periculoşi! Nu faceţi nimic, nu semnaţi nimic…”

Au dat la unison din cap, soţ şi soţie, apoi s-au îndreptat năuciţi spre un taxi oprit lângă noi. Taximetristul admira accidentul şi clătina din cap, compătimindu-ne.
Nu ştiu cum a trecut acea zi, apoi acel weekend.

Luni dimineaţă am fost nevoit să revin la viaţă, aranjasem cu o camionetă să ducem câteva prime lucruri în apartamentul cumpărat de la familia Grosu. Primisem această îngăduinţă, chiar dacă termenul de eliberare convenit nu expirase încă. Am constatat că nu-i puteam contacta, telefon era defect, dădea permanent ton de ocupat. Am încărcat bagajele şi am plecat spre ei. I-am întâlnit în faţa blocului, voioşi, stând la taclale cu un vecin. Am aflat ce se întâmplase mai departe, cum a continuat povestea de vineri: samsarul, asemeni şarpelui Kaa, îi hipnotizase pe creduli. Îi convinseseră să achite preţul apartamentului şi să semneze contractul de vânzare-cumpărare. Fără certificat de sarcini! Au scos victorioşi actul de proprietate dosit într-un dulap şi mi l-au întins. Am stat minute în şir privind la acea bucată de hârtie pe care stătea dactilografiat: “noi, cumpărătorii, declarăm că scutim notariatul de verificarea registrelor de sarcini şi înţelegem să cumpărăm în aceste condiţii”. Urma, desigur, “fără a exonera pe vânzători de răspundere în caz de evicţiune conform…”, dar era tardiv şi inutil. Am înţeles într-o clipă că pentru ei totul se sfârşise! Ei, nu! Ei zâmbeau fericiţi în timp ce ne ajutau la depozitarea celor ce adusesem. Ne eliberaseră un dormitor şi, în timp ce aşezam împreună lucrurile în el, îmi povesteau cum îşi vor amenaja noua locuinţă, cum li s-a schimbat viaţa, cum au scăpat de toate datoriile….

I-am privit minute întregi şi nu ştiam cum să încep. M-am gândit că poate mă înşel şi m-am decis să verific înainte de a le împărtăşi consecinţele inocenţei lor.

Am ajuns neîncrezător în instituţia din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, la Notariatul de stat al sectorului 5. După doar câteva minute bănuiala mi s-a confirmat. O altă persoană îşi transcrisese, încă de joi, dreptul de proprietate. Un cumpărător de bună credinţă, fără îndoială, pe care soarta îl alese drept câştigător. Ţiganii vânduseră apartamentul de două ori, prin metoda clasică. Prima dată cu certificat de sarcini (actele de proprietate se transcriau pe loc, imediat după autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, la doar o uşă distanţă), apoi fără certificat de sarcini la Notariatul de stat al sectorului 6, la o aruncătură de băţ distanţă. Diferenţa dintre cei doi cumpărători era făcută de câteva rânduri completate în grabă pe spatele contractului, o ştampilă searbădă şi un rând scris de mână într-o hârţoagă pătată şi ruptă la colţuri. Diferenţa dintre a avea o casă şi a-ţi arunca familia în stradă, dintre bucurie şi deznădejde, dintre normalitate şi haos.

E greu, aproape imposibil, să uiţi privirea unui om pe care tocmai l-ai anunţat că a pierdut totul. La început e umedă, apoi seacă, pierdută în spaţiu. Şi, la sfârşit, tristă. De o tristeţe crâncenă, desăvârşită! Să nu vedeţi aşa ceva, e greu de suportat… Şi nici ce urmează, acele destine frânte, acele imagini ale disperării.

Atunci am înţeles în ce lume am intrat, atunci mi-am dat seama pentru prima oară că sunt obligat să învăţ toate regulile junglei, toate cotloanele sale, toate tâlcurile şi meşteşugurile.
Atunci am înţeles că cei mai buni prieteni ai mei, singurii în care pot avea încredere, vor fi fraţii lui Mowgli.

Astăzi îmi dau seama că fără ei aş fi fost…nimic. Ştiu, e greu de înţeles asta, astăzi. În zilele noastre totul e sigur, anost şi amorf, totul se face electronic. De la prieteni, corespondenţă, dragoste, până la extrasele de carte funciară…

Uitându-mă în urmă, constat cu mirare prin câte furci caudine am trecut. Am fost înşelat, abuzat, minţit de multe ori. De parteneri, de asociaţi, de clienţi, de prieteni…. Dar niciodată de grefieri, de conducători de carte funciară, de registratori. De fraţii lui Mowgli. Nu vreau să-i aşez pe un piedestal, să le ridic osanale, să le fac chip sculptat (deşi n-ar fi singura poruncă dintre cele 10 pe care-aş incălca-o!), vă spun doar ce văd scrutând trecutul. De ce v-aş păcăli?!

Să-mi scuzaţi lipsa de îndemânare în a le aduce elogii, nu ştiu cum se face, nu mă pricep. Nu am făcut-o prea des în viaţa mea. Poate părea deplasat sau inestetic să aplauzi normalitatea, să lauzi respectarea unei conduite morale şi profesionale, dar…să nu uităm în ce lume trăim! Despre câte categorii socio-profesionale se poate vorbi laudativ de aici, din mizeria în care ne zbatem?!

De-a lungul celor aproape 20 de ani ce au urmat acestei povestiri, am mâncat alături de mulţi dintre ei o pâine, când dulce, când amară. În clădiri ce colapsau, în birouri nedemne, în arhive mucede, în condiţii şi conjuncturi improprii. Mă bucuram să stau cu ei, să respir acelaşi aer, să cred în aceleaşi lucruri, să joc la fel de periculos în timpuri în care virtutea se măsura prin lipsa notorietăţii. Nu le-am mărturisit niciodată toate acestea. Cu cât erau mai neştiuţi, mai neauziţi, mai nemaivăzuţi, cu atât erau mai buni, mai pricepuţi, mai dragi mie. Asemeni medicilor cu masca pe faţă din sala de operaţii, ori de la Terapie-intensivă. Gândiţi-vă, nimeni nu are voie să intre acolo, nimeni nu îi vede, doar ei ştiu ce fac şi ce desfac. Dacă pacientul iese bine, doctorii ies pe uşa din dos, îşi iau îmbrăcămintea de stradă şi pleacă, necunoscuţi, prin mulţime.

Toţi cei ce vă bucuraţi de un ACASĂ, indiferent că imobilul este o impunătoare vilă sau un mărunt apartament, aţi fost trataţi cu succes de doctorii de la Cartea Funciară. Fără măcar să ştiţi…

În curând “Tigrul! Vine tigrul!”


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Zone din Bucuresti | Tagged , , | 10 Comments

Fraţii lui Mowgli

Posted on February 14, 2012 by Giulio Angheloiu

Prin analogie cu scrierile lui Rudyard Kipling, următoarele 3 articole (“Fraţii lui Mowgli”, “Vânătoarea lui Kaa” şi “Tigrul! Vine Tigrul!”) ne vor purta în universal junglei imobiliare de la începutul anilor ’90. Deşi de mult apuse, acele vremuri emit din când în când ecourile unei lumi fabuloase şi pline de învăţăminte. O lume controversată, incitantă şi neînţeleasă, în egală măsură.

În cărţile ce ne-au însoţit copilăria, puiul de om intra brutal, fără voie, într-un areal potrivnic şi total necunoscut. A trebuit să înveţe legea junglei din scoarţă-n scoarţă, să deprindă meşteşugurile, tainele şi tâlcurile acesteia.

În lumea reală, fraţii lui Mowgli au fost nevoiţi să se adapteze, asemeni celor din poveste, unui mediu ostil, având puţine reguli, dar oferind la schimb sumedenii de necunoscute şi primejdii. Nici nu ştiu cum să-i numesc pe aceştia, aşa că le iau titulatura de pe ştatele de plată: grefieri (de prin anul 1999-2000 au devenit conducători de carte funciară, apoi registratori). La acea vreme nu-i puteam compătimi, deşi îi simţeam permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului, deşi le vedeam zi de zi mâinile tremurând sub spectrul greşelii. Neajunsurile unui sistem imperfect se împleteau nefericit cu isteţimea şi inovaţiile lupilor ce atacau sau doar stăteau la pândă (indiferent că aceştia se numeau infractori, samsari sau cămătari cu acte-n regulă).

Fraţii lui Mowgli nu i-au avut drept sfătuitori nici pe Baloo, nici pe Bagheera. Au avut în schimb alături, în permanenţă, părinţii adoptivi numiţi notari, arhivari, dactilografe, femei de serviciu. În fiecare dintre notariatele de stat se formaseră toturi unitare greu de definit, aşadar greu de povestit. Deopotrivă ridicate în slăvi şi contestate, aceste entităţi duceau greul imobiliar. Şi asta în momente în care nu mass-media făcea legea publicităţii imobiliare, ci legendele şi miturile transmise din gură-n gură.

Un grefier nu-şi putea permite să fie om în timpul zilei, sentimentele erau excluse din fişa postului. Noaptea, în schimb, durerea usturătoare şi neliniştile puteau aduce chiar şi lacrimi pe obraji. Şi astea nu erau dovezi de slăbiciune, atâta timp cât a doua zi dimineaţa urmele lor dispăreau…
Nu aruncaţi cu pietre în mine, nu mă acuzaţi de sentimentalism ieftin judecând cu mintea de astăzi. Întrebaţi-i pe cei ce au trăit acele vremuri dacă aşa a fost…

Rând pe rând, fraţii lui Mowgli au fost nevoiţi să părăsească această junglă. Fiecare dintre ei a auzit, mai devreme sau mai târziu, discursul Bagheerei:
-“Nu, frăţioare, acestea sunt lacrimi pe care numai oamenii au voie să le curgă. De-acum eşti bărbat. De aici înainte, jungla va fi închisă pentru tine!”

Şi, s-au întors unul câte unul la oameni, luându-şi rămas bun de la părinţii adoptivi.

Zilele trecute am păşit în biroul unui notar public ce era, sunt convins, la grădiniţă în timpurile evenimentelor invocate. În acel spaţiu modern şi impunător, toate erau la locul lor, toate erau aşa cum ar trebui să fie. Cu o singură excepţie. Privirea mi-a fugit fără voie într-un colţ al recepţiei de la intrare. Aici, parcă desprins din altă lume, stătea aplecat asupra unui calculator subţire cât o foiţă de hârtie, unul dintre fraţii lui Mowgli. Ne-am recunoscut într-o clipă şi am tresărit la unison. Tehnologia de ultimă generaţie, personalul calificat, mobilierul, designul interior ce ne înconjurau… toate au căzut brusc în derizoriu. Gândurile ne-au fugit, fără să vrem, cu două decenii în urmă… Şi, preţ de mai bine de două ceasuri, amintirile au prins contur, s-au transformat în poveşti. Activitatea biroului notarial a încetat, clienţii aflaţi acolo, notarii şi angajaţii lor, deopotrivă, au lăsat totul baltă şi s-au întors împreună cu noi în timp… Din privirile lor fascinate am înţeles că merită trăit aşa ceva.

Oare îşi mai aminteşte cineva de Doamna de Fier a sectorului 4? I se spunea simplu: Rembas. Era cerberul aflat la poarta dintre anormal şi normal. O redută între oneşti şi ticăloşi.
Despărţea legalul şi firescul, pe de-o parte, şi durerea şi prostia, de cealaltă. Toţi cei implicaţi o vedeau ca pe un înger protector.

Istoria se judecă punctual, în circumstanţele momentului la care s-a produs evenimentul analizat. Nu putem imputa faptul că, într-un tranşeu spre exemplu, un soldat şi-a lovit adversarul şi să-l amendăm pentru tulburarea liniştii şi ordinii publice. Aşadar, toate persoanele de aici au de partea lor împrejurările, conjuncturile. Şi oare cum putem mai bine să descriem peisajul dacă nu prin întâmplări. Chiar dacă neverosimile astăzi, ele s-au petrecut. De-adevăratelea!

Aşadar…
Domnul Ionesco era, de bună seamă, unul dintre mulţii creduli ai acelor timpuri. Deşi prietenul său Papi avea un cazier ce nu-i făcea onoare, nu s-a temut a-i lăsa cheile frumosului apartament din zona Unirii. Ba, mai mult decât atât, pe aeroportul Otopeni, în timp ce-şi luau bun rămas i-a rostit grăbit:

-“Papi, dragă, vezi că am dat şi un anunţ la România Liberă. Dacă sună vreun cumpărător pentru apartament, te rog notează-i numărul de telefon. Săptămâna viitoare mă întorc de la Paris şi îl contactez eu.”

Telefonul a sunat, într-adevăr. Ba, mai mult, domnul Papi a primit amabil şi o sumedenie de doritori. Într-un halat de mătase fină şi cu un zâmbet lucrat intens. Doar că, în loc de a respecta preţul apartamentului, pornea morişca vorbelor incitante:

-“Mă mut definitiv din ţară, am primit o viză în SUA şi nu vreau să pierd acestă oportunitate. Pentru dumneavoastră sunt dispus să diminuez mult preţul de vânzare. Facem un antecontract acum, îmi daţi un avans, iar săptămâna viitoare întocmim actele finale.” Nouă sumă solicitată de falsul vânzător nu avea nici o legătură cu cea din anunţul de la mica publicitate şi-i făcea pe toţi vizitatori să-şi frece mâinile de bucurie.

Nici un cumpărător nu a refuzat tentanta ofertă. Nici măcar unul. A primit avansuri de la 12 doritori de chilipiruri. În ce bază? Chitanţe de mână încheiate pe colţul somptuosului birou din lemn de trandafir. Muşterii plecau încântaţi şi aşteptau cu nerăbdare momentul în care vor fi proprietari ai cochetului apartament ce le oferea şi priveliştea Dâmboviţei, a unui inceput de  Calea Victoriei şi a Casei Poporului, deopotrivă.

Săptămână a trecut repede. Pe drumul de întoarcere de la aeroport, domnul Ionesco îşi întrebă indiferent camaradul:
-“Cum e, draga Papi, a sunat cineva pentru apartament?”

Răspunsul nu a întârziat deloc. Sigur pe sine, Papi şi-a asigurat prietenul că acel an 1994 nu era chiar propice pentru vânzări, că nu există suficienţi doritori pentru un apartament atât de special.
-”Nu a sunat nimeni, dar mă aşteptam să se întâmple aşa ceva. Părerea mea este că mai trebuie să aştepţi.” , şi-a încheiat pledoaria.
-“Mâine seară trebuie să plec iar la Paris. Te rog să mai ai îngăduinţa şi să-mi uzi plantele încă vreo 10 zile. Mă voi recompensa la întoarcere, prieten drag, fii convins de asta!”

Păcat că, în întunericul de pe DN1, nu a putut vedea surâsul de mulţumire de pe faţa confidentului.
Planul fusese deja făcut. După numai două zile, Papi mergea personal la agenţia România Liberă de pe strada Ion Câmpineanu şi plătea un anunţ la urgenţă:

“Vând apartament 3 camere – Splaiul Unirii, etaj 4, decomandat, vedere mixtă, complet finisat şi mobilat, stil. Foarte urgent”.

Deşi nu a fost publicat decât în 2 apariţii succesive, luni şi miercuri, alţi 13 cumpărători i-au căzut în plasă. Aceeaşi placă, aceeaşi poveste, aceeaşi atitudine…era nevoit să părăsească ţara, lăsa apartamentul complet mobilat (“Priviţi ce mobilă, ce tablouri!”) şi, mai ales, la un preţ de nerefuzat. Aceleaşi chitanţe de mână, aceleaşi promisiuni, aceleaşi sume încasate cu titlu de aconto, fie 1.000 USD, fie 2.000 USD, fie 5.000 USD, chiar unul dintre cumpărători a achitat, cu zâmbetul pe buze, jumătate din preţul convenit.

Deşi 25 de familii din colţuri diferite ale oraşului visau în acelaşi timp la acelaşi apartament, Papi a vrut mai mult. Suprema dorinţă! A vrut să vândă cu acte în regulă. Era simplu: trebuia să fie proprietar! Nu a fost foarte greu, cu atât mai mult cu cât avea un prieten la SCAVL Berceni. A sustras formulare în alb ale contractelor de vânzare-cumpărare şi proceselor verbale de predare a locuinţei. Ştampila confecţionată pe gumă era o modă a acelor ani, deci nu a întâmpinat mari dificultăţi în a deveni “proprietar”. A dactilografiat cu grijă documentele, în cele mai mici detalii. Dorind să-şi verifice opera, a trecut la primul test: legalizarea acestora la notariat. A reuşit mai mult decât atât, mai mult decât spera de la prima încercare. A legalizat contractul de vânzare-cumpărare şi, urmând procedurile de la acea vreme, l-a transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni. Ba, mai mult de atât, a dat o fugă pe strada Cuţitul de Argint, a deschis rol la Circa Financiară pe numele său (sunt convins că i-a mulţumit în gând delăsătorului său prieten pentru această “mică imperfecţiune”) şi a solicitat un certificat fiscal în vederea înstrăinării imobilului.

A mulţumit cerului pentru slăbiciunile sistemului şi şi-a sunat cel mai credul dintre promitent-cumpărătorii de conjunctură. Victimele erau opisate cu grijă în agenda cu coperţi de piele şi, cuprins de lăcomie, a stabilit drept ţintă finală pe acela dintre creduli care-i achitase avansul cel mai mic. Viitorul proprietar a întâmpinat cu deosebit entuziasm veştile. S-au stabilit rapid ultimele detalii precum şi ora la care urmau să se întâlnească pentru desăvârşirea fructuosului contract.

Un singur lucru nu cunoştea domnul Papi. Nu cunoştea faptul că Rembas avea puteri paranormale. A putut trece de un întreg sistem, dar avea de trecut prin furcile caudine ale Doamnei de fier.

În acea după-amiază însorită de primăvară, domnul în loden elegant a venit să-şi ridice certificatul de sarcini solicitat în urmă cu două zile. În vechea clădire aflată în spatele Mitropoliei agitaţia era cotidiană, făcea parte din farmecul activităţii de zi cu zi. Nu bănuia nimic, dar cărţile erau făcute, jocul era în plină derulare. Nici măcar nu a simţit ceva special atunci când a ajuns în faţa ei, îndrumat de un grefier ce încerca să-şi ascundă emoţiile. A scrutat-o trufaş pe doamna supraponderală de lângă şemineul boieresc ce trona în cameră. Doamna de Fier l-a măsurat câteva clipe din priviri, costum impecabil, ac de cravată aurit, păr cărunt dătător de încredere. S-a uitat apoi câteva clipe peste actele din faţa sa, a ştampilat sec certificatul de sarcini şi înainte de a-l semna a oftat adânc.

-“Mă scuzaţi o secundă”, a rostit în timp ce s-a ridicat greoi de pe scaun. A ieşit din cameră, a traversat holul plin de lume şi s-a oprit în biroul aflat pe diagonală, cel al notarei şefe. În câteva minute, echipajul de la Secţia 14 de Poliţie, aflat în aşteptare, îl legitima pe falsul proprietar şi aducea lucrurile pe făgaşul normal.

Întâmplarea nu a făcut prea mare vâlvă la acel moment. De ce?! Astfel de lucruri erau curente, frecvente, la ordinea zilei, fraţii lui Mowgli nu aveau timp să se felicite pentru astfel de “reuşite”, viaţa notariatului mergea imperturbabil înainte trăgându-i după ei… Acest gen de evenimente nu apăreau în ziarele zilnice. Apăreau doar în coşmarurile grefierilor şi notarilor, nevăzute şi neştiute de nimeni. Rareori, poate spre sfârşitul unei săptămâni mai încărcate, nopţile albe aduceau puţină nelinişte şi un pic de durere.

Fraţii lui Mowgli nu vă pot povesti toate aceste grozăvii, fie nu vor, fie nu pot. Fie nu le vină să creadă că le-au trăit aievea…

Singurele mărturii ale acelor vremuri sunt opisele roase de vremuri, pătate de ipoteci înscrise cu un roşu ferm, mucegăite de lacrimile celor ce s-au aflat în momentul nepotrivit la locul nepotrivit.

Nu vă mint!

P.S. Mulţumesc celor ce m-au lăsat să văd jungla prin ochii lor, trăind lângă ei. Celor ce mi-au îngăduit să le fur din pricepere, celor ce m-au ajutat să învăţ cum să-i protejez şi îndrum pe cei ce au nevoie de mine.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Zone din Bucuresti | Tagged , | 51 Comments

Cărţile junglei funciare

Posted on February 10, 2012 by Giulio Angheloiu

Probabil că Rudyard Kipling ar mai fi luat un Premiu Nobel pentru literatură dacă ar fi pus pe hârtie şi conturat o poveste din cele ce urmează. Istorioarele sale nu s-ar mai fi petrecut în jungla indiană ci în subsolurile notariatelor de stat, în dependinţele birourilor de carte funciară, în arhivele administraţiilor financiare, ori pe holurile agenţiilor imobiliare. Personajul principal nu ar mai fi fost Mowgli, copilul abandonat de părinţi şi crescut de o haită de lupi. Nici măcar Baloo, Bagheera, Shanti, Shere Khan sau Kaa, ci toţi cei ce au intrat în contact cu fenomenul imobiliar în ultimii 22 de ani.

Renumitul scriitor nu ar mai fi avut nevoie de atributele ce l-au consacrat (“puterea de observaţie, originalitatea imaginaţiei, virilitatea ideilor şi remarcabilul talent narativ”). Ar fi fost suficient să trăiască în România imobiliară, pur şi simplu.

Intenţionez să pornesc un ciclu de povestiri reale, unele halucinante, altele amuzante, despre tenebrele unui sistem ce a garantat funcţionarea a tot ce a însemnat această industrie după anul 1990. Că s-a numit sistemul de transcripţiuni şi inscripţiuni sau de carte funciară, că a funcţionat sub tutela notariatelor de stat sau a celor publice, că a fost vegheat de judecătorii sau diverse ministere, el a fost mai mereu ascuns publicului, ochiului neavizat al consumatorului final. Cu toate bunele şi relele sale, a funcţionat din umbră.

Deseori a fost găzduit în clădiri insalubre, cu mult sub demnitatea unei asemenea autorităţi, case naţionalizate sau foste vile boiereşti aflate în paragină, depozite, hale, pivniţe insalubre. Acesta să fie oare motivul pentru care nu a beneficiat de luminile rampei? Cert este un lucru: prea puţine au fost privirile aruncate asupra acestui subiect, considerat de unii tabu.

Conacele naţionalizate în care sistemul îşi desfăşura activitatea se degradau constant, ele fiind, de cele mai multe ori, invadate de carii, gândaci şi rugină. Doar stilul arhitectural de perioadă interbelică, şemineele impozante de pe holuri, încăperile înalte şi cândva pompoase şi parchetul de stejar de sub linoleumul ieftin, mai aminteau de vremurile lor de glorie. Arhivele din subsoluri gemeau de igrasie şi şobolani, clădirile şubrede colapsau de la rădăcină. Un face-lift ciudat aducea în mod grotesc tehnologia modernă. Ca o operaţie cu botox pe buzele unei bătrâioare ramolite. Acestea erau transplanturi moderne, numite calculatoare, imprimante, fax-uri, aere condiţionate, programe performante, toate încercând să-şi facă loc în acest peisaj, printre maşinile de dactilografiat şi sporii nemiloşi ai ciupercilor de pe pereţi. Arhivele electronice de pe hard-uri luptau să ia locul opiselor zdrenţuite şi roase de vreme.

Trecerea de la vechi la nou a fost binevenită, dar dureroasă şi lentă, chiar hidoasă în anumite momente ale sale. Şi, din păcate, nu putem spune că s-a terminat. Nu a existat o şcoală de grefieri, aşa cum nu există acum vreuna de registratori. S-a învăţat pe genunchi, s-a schimbat din mers, s-a progresat icnind.

De-a lungul acestor ani furtunoşi, nenumăraţi oameni, nevinovaţi sau ignoranţi, au rămas pe drumuri. Cămătari şi samsari şi-au făcut de cap. Infractori au dat iama-n destine inocente. Legendele persistă şi astăzi, seamănă încă panică printre cei ce intenţionează a intra în contact cu lumea imobiliară. Teama de partenerul de tranzacţie imobiliară, de autorităţi, de omul de lângă, toate îşi au rădăcinile aici, în subsolurile neprimitoare ale instituţiei ce s-a regrupat şi reorganizat sub denumirea de ANCPI.

Cine nu a auzit de case vândute de două sau mai multe ori? De bătrâni sechestraţi şi forţaţi să-şi vândă imobilele, de donaţii, procuri, ipoteci măsluite, de fel şi fel de falsuri şi abuzuri? De cumpărători de bună credinţă ce au fost înşelaţi sub diverse forme? De vânzători lăsaţi pe drumuri? De funcţionari corupţi, indiferent că lucrau în administraţii financiare, notariate, birouri de carte funciară sau judecătorii?

S-a întâmplat un fenomen ciudat. Toate miturile ce priveau nenorocirile din imobiliarele post-decembriste au avut darul de a mistifica un personaj: agentul imobiliar. Unii l-au ridicat pe un piedestal şi nu concepeau o operaţiune, oricât de mică, de orice natură, fără sprijinul şi girul unei agenţii imobiliare. Alţii, din contră, l-au făcut vinovat de relele pământului. Înger şi demon, deopotrivă… Situaţie valabilă şi astăzi, probabil şi mâine.

Oamenii ce deservesc acest sistem se schimbă, în fiecare zi, instrumentele cu care aceştia operează, de asemenea.

Primăvara anului 1995. La Notariatul de Stat al sectorului 4, un grefier neatent eliberează un certificat de sarcini curat. În fapt, imobilul la care făcea referire documentul oficial era grevat de o ipotecă de 4.000 USD (valoarea de piaţă a apartamentului era de 6.000 USD). Grefierul a observat greşeala la doar câteva minute după ce proprietarul îl ridicase, se uitase mirat şi părăsise grăbit incinta. Am văzut totul, s-a petrecut în faţa mea. Înţelegând greşeala, funcţionarul public nu a dormit două zile şi două nopţi. A alergat după proprietar la domiciliul acestuia, la rude, a verificat la toate cele 7 notariate de stat din Bucureşti dacă se încheiase vreun contract de vânzare-cumpărare în baza acelui certificat de sarcini. A reuşit să blocheze în ultimul moment tranzacţia ce tocmai se pregătea de autentificare, pe furiş, la notariatul din Ploieşti. Cumpărătorul, de bună credinţă, nu ştie nici astăzi din ce a scăpat.

Primăvara lui 2010, un registrator de carte funciară primeşte un act de dezmembrare al unui imobil-bloc în cele 20 de apartamente ce-l compuneau. Deschide cărţile funciare ale acestora, dar uită de ipotecă de 420.000 Euro ce le greva. Eliberează cele 20 de extrase de carte funciară, cum altfel?!, curate ca lacrima. Mă uitam siderat la documentele din faţa mea, când la partea a III-a a extrasului (liber de sarcini), când la numele registratorului ce le semnase. Am sunat-o (era o “ea”, o distinsă domnişoară!) şi i-am comunicat intrigat situaţia. Aşteptam să leşine la telefon, să-mi implore îndurare, discreţie, înţelegere.

Mi-a răspuns impasibilă în timp ce sorbea o gură de cafea:
-“Se mai întâmplă! E o eroare de sistem. Veniţi mâine dimineaţă cu ele să le rectificăm. Probabil ipoteca a rămas în cartea funciară a terenului aferent”.

Sub acest arc de 15 ani, în jurul lor, s-au petrecut mare parte din evenimentele cu care Rudyard Kipling ar fi scos un best-seller autohton.

Şi, dacă lucrurile s-ar fi terminat aici, poate ar fi fost bine. Dar, nu, povestea continuă…

Sunt întrebat adesea care este cea mai urâtă poveste imobiliară trăită, cea mai gravă situaţie întâlnită, cea mai funny istorioară, etc. În 22 de ani au fost prea multe, mi-e greu să le aşez într-un top. Le voi grupa în snopuri, pe ani, aşa îmi este mult mai uşor. Din păcate, va trebui să descriu şi atmosfera, legislaţia, conjuncturile din fiecare moment povestit, deoarece nici măcar personajele implicate nu puteau ţine pasul.

Uneori groteşti, alteori patetice, de cele mai multe ori tragi-comice, istorioarele din serial nu au văzut niciodată lumina hârtiei sau monitorului. Farmecul şi trăirile lor vor putea fi redate în mică măsură, fără aroma presiunii momentului istoric la care s-au petrecut. Rămâne gustul amar al unor întâmplări de ev mediu petrecute la sfârşitul mileniului trei. Într-o ţară bogată, dar săracă, dintr-un colţ de Europă.

Eroii acestor povestiri sunt, deasemenea, ticăloşi fără glorie, omişi cu intenţie din articolul cu acelaşi nume. Notari, grefieri, judecători, registratori, secretare, dactilografe. Eroi, în cea mai mare parte, pozitivi. Autodidacţi, de cele mai multe ori, consecvenţi şi cu sabia greşelii deasupra capului, în fiecare clipă.

Cu răspunderea faptelor lor tatuată în subconştient (nu şi în fişa postului) aceşti oameni din umbră au ţinut în spate o întreagă industrie.

Rudyard Kipling a gândit Cărţile Junglei în două părţi. Istoria noastră se poate defalca în două mari perioade: de la Revoluţie până la 1 iulie 1999 şi de la această dată până în prezent.

De ce avem această bornă, 1 iulie 1999? Vom afla răsfoind Cărţile junglei funciare. Cert este un lucru, pentru neavizaţi, de la o evidenţă primitivă a imobilelor (pe nişte opise zdrenţăroase de transcripţiuni şi inscripţiuni, unde înregistrarea proprietăţii şi sarcinii se făcea exclusiv pe numele proprietarului, şi nu al imobilului) s-a trecut brusc la evidenţa proprietăţii (cadastrarea şi înscrierea acesteia în cărţi funciare). Acest obiectiv a fost amânat mult timp, fie din cauza circumstanţelor istorice nefavorabile, fie a lipsei fondurilor privind derularea unui proces atât de amplu (identificarea, înregistrarea şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor şi celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării).

Fiecare dintre cele două etape are parfumul său aparte, caracteristicile sale, actorii şi întâmplările sale.

Nu ştiu dacă personajele mele vor fi la fel de simpatizate precum ursul Baloo, înţelepte precum pantera Bagheera, detestate precum tigrul Shere Khan. Să le acordaţi circumstanţe atenuante, fie că v-au hipnotizat precum şarpele Kaa, fie că v-au intrigat precum King Louie.

Acestea fiind spuse…. intrăm în junglă.

P.S. Interesant de văzut cum vor reacţiona cei ce oricum detestă sistemul imobiliar, în totalitatea sa, reacţiile duşmanilor declaraţi ai real-estate-ului, dar şi alte poveşti care (sper!) vor veni pe această cale de la cititori.

Mă risc, aşa e în junglă. Let’s rock!


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare | Tagged , | 49 Comments

3 veşti proaste

Posted on February 8, 2012 by Giulio Angheloiu

Ciudaţi cei ce-l citează acum pe Octavian Paler, dându-se drept mândri succesori ai Maestrului. Când era invitat miercuri de miercuri la Antena 3, ei preferau Liga Campionilor pe alte canale TV. Probabil îl preferă mort, mai valoros aşa, privindu-ne din stele.

Eu rămân consecvent şi prefer să mi-l amintesc viu, să cred că asemeni lui Petre Ţuţea nu a scris nici o carte, că ne vorbeşte, că ne ceartă. Eu, microbist fiind, am avut şansa de a mă afla alături de echipa mea de suflet la istoricul Real Madrid-Steaua, pe un stadion Santiago Bernabeu care-l uimea pe legendarul Raul cu 25.000 de români ce strigau din toţi bojocii. Cu toate acestea, in retur am preferat canapeaua livingului meu, lojei de pe Ghencea. Era miercuri, deci…era Octavian Paler. N-am avut curaj să povestesc această blasfemie, pedigree-ul meu roş-albastru ar fi avut de suferit.

“Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute. După aceea, însă, ar trebui să ştii ceva”.

Pare hilar acest citat în gura celor ce detestă agenţii imobiliari, a celor ce doresc prăbuşirea pieţei, a celor ce contestă un întreg sistem. O fac de ani buni ca un tonomat având o singură placă, şi aceea zgâriată. Au devenit anoşti, plictisitori, agasanţi. Aceleaşi înjurături, aceleaşi frustrări, aceeaşi ură. Nu mai au nici un farmec, cele 15 minute au trecut de mult…

Şi, se vede treaba, nu ştiu mai nimic. Nu se pricep la nimic. Cineva îi denumea prezervative. Mai exact, destinele lor sunt ale unor prezervative. Vocile lor sunt folosite, apoi aruncate la coş. Nu aduc nici un plus de valoare mediului înconjurător, nu edifică nimic, nu lasă nimic în urma lor. Poate doar ecoul lătratului lor şi resentimentele simpatizanţilor de conjunctură.

“Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci”.

Probabil, citind acest pasaj din “Avem timp”, denigratorii unei întregi industrii (bune sau rele, nu pot eu judeca!), au înţeles că nu se pot raporta la realizările (mărunte sau măreţe, nu pot eu spune) celor ce-şi duc traiul în lumea imobiliară. Neavând putinţa sau dorinţa de a zidi 2 cărămizi una peste cealaltă, de a sădi un pom, de a săpa o fântână, s-au hotărât să-i scuipe pe cei ce au această îndeletnicire în cartea de muncă. S-au hotărât, aşadar, să se compare doar cu ceea ce pot ei face. Ca urmare, dacă nu expectorezi precum ei, dacă nu înjuri asemeni lor, dacă nu ştii să urăşti ca ei, eşti demn de dispreţ. Dacă nu urli pe aceeaşi tonalitate, dacă nu răcneşti la fel de tare, dacă nu ştii să înjuri la fel de indecent, nu eşti demn de tabăra lor, deci eşti împotriva lor.

Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Asta e gândirea lor, în dispreţul a tot ce înseamnă repere normale şi elementare ale unei societăţi civilizate.

“Avem timp să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine […]
Avem timp pentru ambiţii şi boli, să învinovăţim destinul şi amănuntele”.

Probabil judecătorii noştri nu au citit până la sfârşit.

“Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit […]
Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe”.

Mizerabilii contestatari ai fenomenului imobiliar au citit doar începutul şi au crezut că au citit tot, că au înţeles până la final. Final care este departe de ce au înţeles ei:

“Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile”.

Iniţial, acest articol se intitula “E sofisticată, mă!” şi era promis unui cititor elevat al blogului meu. I-am smuls chiar promisiunea de a-l da spre luare aminte ipocriţilor, blasfemiatorilor, a celor ce speră să se prăbuşească piaţa imobiliară, a doritorilor de apartamente la jumătate de preţ, a duşmanilor creditelor ipotecare ce se vor puri şi fără de pata vreunei dobânzi bancare.

În ultimul moment mi-am dat seama că nu e doar sofisticată, că e cotoioasă rău de tot. Le voi da 3 veşti proaste, nu doar una cum îmi promisesem iniţial. Nu mă aştept să le primească cu tandreţe, ci doar să nu pedepsească solul precum o făceau cei din antichitate.

Aşadar, cele 3 veşti proaste, întâi pe scurt, apoi explicite:

  1. Eşti dator vândut fără să fi semnat vreun contract de împrumut. Ai un credit imens de rambursat, fără măcar să pricepi acest lucru.
  2. Dacă preţurile imobilelor scad la jumătate, vor scădea automat şi veniturile pe care te bazezi. Poate mai mult de jumătate.
  3. Când te vei hotărî să-ţi cumperi casa mult râvnită, ajunsă la preţul mult-dorit, nu o vei mai putea face. Pentru că eşti deja dator vândut (fără să ştii) şi ai şi veniturile mult diminuate.

Acum să le luăm pe rând. Am nevoie de atenţia şi concentrarea dvs.

  1. România a ajuns la un grad de îndatorare fără precedent, 100 miliarde euro. Prilej pentru unii de a spune: “Ee, nu e aşa mult! Dacă luăm de bun ultimul recensământ, înseamnă o datorie de aproximativ 5.000 euro/cap de român”. Iar pentru alţii e prilej de văicăreală: “Am deja 5.000 euro datoria de rambursat?? Păi eu nu am făcut credit 35.000 euro ca să-mi iau o garsonieră şi aflu că am deja un debit de 5.000 euro? Cum vine asta?!”
    Prima veste proastă este că ambele tabere se înşeală amarnic, datoria pe cap de român gospodar e mult mai mare. Câţi copii avem în România? Câţi bătrâni? Câţi şomeri? Câţi muncesc din cei 20 milioane? Vreo 4 milioane se fac că muncesc în România şi vreo 3 trag din greu slugă la capitalişti prin toate colţurile lumii. Să-i considerăm solidari, aceşti 7 milioane vor pune cârca pentru a achita în următorii 30 ani creditele, dobânzile, comisioanele, spezele acestor 100 miliarde. Pentru a fi corecţi, acest număr trebuie ponderat cu speranţa, cu gândul că poate capacitatea de integrare în câmpul muncii a şomerilor va intra pe un făgaş normal. Luăm 500.000 de inşi şi-i mutăm de pe coloana şomerilor pe cea a oamenilor muncii. Apoi, deşi mor mai mulţi oameni decât se nasc, suntem iar optimişti şi mai aducem încă 500.000 de pe coloana morţilor, minorilor, pe cea a încadraţilor (deşi pe următorii 10 ani ar fi corect să punem o bară lungă şi fadă la acest capitol).
    Avem, aşadar 8.000.000 de fraieri ce vor trebui să munceasca din greu pentru a restitui minimum 100 miliarde (aici sunt tolomac, optimist de grădiniţă! Nimeni nu speră să ne oprim la această cifră, de abia de-acum vine greul, de-abia de-acum încep să curgă penalităţile greşelilor). Aşadar, o împărţire simplă ne duce la 12.500 euro pe cap de om al muncii! (Uit complet de faptul că ceilalţi 12.000.000 de copii, pensionari, asistaţi social sunt un teribil bolovan de gâtul celorlalţi!).
    Economiştii exclamă: “Da, ăsta e un calcul dur! Nu ne-am gândit în acest mod, nu ne avantaja să facem publice astfel de rezultate…”
    Ceilalţi încep să smiorcăie: “Cum adică? Am pierdut deja jumătate dintr-o garsonieră pe care nici măcar nu am cumpărat-o? Nu e corect!”  Corect sau nu, stai jos şi ascultă mai departe… Comentezi după aceea.
  2. Dragă cititorule, ce-ţi voi prezenta în cadrul celei de-a doua veşti proaste nu este un sofism, aşa cum m-ai învinuit deunăzi. Este matematică pură (Apoloniu din Perga, Euclid, Proclus, Eratostene, Pitagora, Hippapos s-au născut cu mult înaintea lui Steve Jobs, teoriile lor pot depune mărturie).
    Voi prezenta 3 afirmaţii, le faci o acoladă (ştii, ca la mate în clasa a V-a când nu erai atent) şi vezi dacă e corect.
    Se cunoaşte faptul că avem în România cele mai mari preţuri. La orice, produse sau servicii, indiferent că vorbim despre asfalt, combustibil sau mâncare, raportat la puterea de cumpărare a românilor.
    Tu, cel care ne soliciţi ieftinirea apartamentelor la jumătate de preţ, lucrezi şi tu undeva, nu? Că vinzi alune de pădure, că ansamblezi laptopuri sau faci site-uri din bucătăria ta plină de gândaci, o faci la fel de scump. Logic, nu? Prea scump faţă de puterea de cumpărare a românilor. Te iert că ne păcăleşti, că eşti un ipocrit fără margini, că ne cerţi pe noi ce vindem produse prea scumpe pentru puterea de cumpărare a românilor. Dar solicit ca şi produsele ori serviciile comercializate de tine sau şeful tău să scadă tot la jumătate. Corect, nu? Implicit şi veniturile tale să fie reduse la jumătate. Nu e bine? Aa,  vrei ca tu să vinzi scump, orice ai vinde tu, iar noi să lăsăm preţurile imobilelor la jumătate. Bine gândit! Pentru tine… dar nu şi pentru cumpărătorii tăi ce sunt depăşiţi de situaţie.
    Deci, vom vinde apartamentele noastre la jumătate de preţ începând cu ziua în care ţi-a scăzut salariul la jumătate, iar şeful tău va vinde produsele la jumătate de preţ. Citeşte şi ultima veste proastă.
  3. Să presupunem că într-o bună zi preţurile imobilelor ajung acolo unde îţi doreşti tu, la jumătate din preţul actual, cam la nivelul anilor 2005 să zicem. Veniturile tale sunt (chiar dacă regreţi, chiar dacă te smiorcăi!) tot la jumătate. Vrei să cumperi casa din vis, ieftină şi bună… Veste proastă, prietene, Ţeapă!!!, n-o mai poţi face acum! Datoria de 12.500 euro, climatul general, prăbuşirea pe care o aşteptai, toate apasă pe umerii tăi. Eşti înglodat în datorii de care nu ştiai, de momente nefavorabile pe care nu le anticipai, de probleme pe care nu le prognozai, dar care te linşează.
    Nu uita, sectorul imobiliare/construcţii este un MOTOR pentru orice economie/societate. Acum, de bine de rău, mai gâfâie, mai mârâie, dar merge înainte. Şi te trage şi pe tine, că vrei sau nu, indiferent cu ce te ocupi, indiferent dacă primeşti ajutor de handicapat, coşi carpete cu Răpirea din Serai sau optimizezi căutări pe Google. Odată gripat acest motor, vai de mama ta, vai de mama noastră! Aşa că pune mâna şi roagă-te! Trebuie să rambursăm anticipat creditul de pe capul tău, trebuie să radiem ipoteca de 12.500 euro ca să-ţi reînviem mai repede speranţele.

Pune osul la treabă, lasă forumurile, comentariile abjecte, coţohârleala aia ieftină şi nefondată, ipocritule!

p.s. Dacă eşti cuminte şi mă asculţi, nu spun tuturor prietenilor tăi de pe bloguri că le vinzi marfa şefului tău la preţ dublu faţă de puterea lor de cumpărare. Pe curând, speculantule!

Urmează “Sertarul cu 2008″…


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare | Tagged , , | 69 Comments

Minciunile mamei mele

Posted on February 6, 2012 by Giulio Angheloiu

Nu sunt un fan al bancherilor, nu agreez modul în care aceştia au înţeles să ne crediteze. Îmi ascund cu greu repulsia faţă de tot ce se întâmplă în această zonă, ştiind că altfel nu se poate. Şi sper că într-o bună zi lucrurile se vor schimba.

Cu toate acestea, nu am puterea să-i înţeleg pe aprigii duşmani ai creditării. Cu toate că ştiu şi simt zilnic abuzurile incredibile practicate pe această piaţă, nu-i pot accepta pe cei ce urlă: “Fraierule, ai dat 55.000 Euro pe un apartament cumpărat cu banii de la bancă şi te va costa cu totul, în 30 de ani, peste 150.000 Euro!”.

Nu pot pricepe, oricât m-aş strădui, de ce percep realitatea din acest unghi obtuz, de ce cuantifică astfel toate hangaralele, dobânzile, comisioanele, spezele. Şi… de ce zbiară! Mă uit chiorâş la ei şi mă hotărăsc să le dau un motiv real de a urla. Ştiu că matematica şi carnea de porc sunt grele, aşa că mă hotărăsc să le provoc o indigestie! Nu mai spun cui, e de notorietate…

Aşadar, suflete mici, încep pledoaria! Ca de obicei, cu un mic preambul.

Ma adresez intai celor ce sunt de părere că e mai avantajos să stai cu chirie timp de 30 de ani, iaca ce sumă ar fi de plătit la o medie de 300 Euro/lună. Luaţi un abac şi faceţi: 300x12x30=108.000 Euro. Vai, capul, v-a luat capul! Aduceţi-le un pahar cu apă, da’ repede că se sufocă!

Da’, staţi să vedeţi, că asta e nimic pe lângă ce urmează…
Pentru toţi ceilalţi, zic mai departe.

Am nevoie de-un chitros dintre voi, aşa că trag pe unul de păr şi-l aduc la tablă cu trei palme peste ceafă (“Ce dai, bre, nu ştii sa-njuri?! Si nu mai trage aşa tare ca-mi strici freza!”). În cei 30 de ani de stat în chirie, teleleu prin casele altora, vei mânca shaorma, în valoare de 520 de milioane, avarule. Şi am calculat că vei lua deliciosul preparat doar de 2 ori pe săptămână, bucălatule! (“Juma’ de miliard doar pe shaorma? De care ai pus, de-aia cu de toate?”). Stai, că asta nu-i nimic! Ia cel mai elementar lucru, pătrunjelul luat de la ţăranii din piaţă (“Iau şi io din piaţă, că la Metro e mai scump!”) în valoare de 31.200 Ron , adică vreo 7.215 euro (“Aoleu!, Giulio, m-a luat inima! Stai, nu mai zice că mă ia cu leaşin…”). Ba zic, cârcotaşule!, zic de hârtia igienică… am pus cam două suluri pe săptămână şi mi-a ieşit peste 2.000 euro cheltuiţi în 30 de ani, asta dacă iei d-aia mai subţire şi fără model (“Da’, cee, aia nu merge?”). Supozitoarele (“Fac minim două gripe pe an, mânca-ţi-aş, că sunt sensibil!”) nu te-ar costa decât vreo 1.500 de euro (“Ee, pe naiba, să-mi bag în fund banii ăştia? Mai bine stau cu febră!”). Problema mare e la plata utilităţilor, a întreţinerii, a cheltuielilor aferente cu administrarea şi mentenanţa imobilului, chiar dacă stai cu chirie. La o medie de 200 euro/lună, (“Nu zice încă, nebunule!… Stai să beau o gură de apă, te rog!”), iese în 30 de ani suma de 72.000 euro (“Eşti nebuun?? 72.000 de euro?? M-am nenorocit! Aşaa de muult?! De ce eşti rău?”). Pui benzină, pentru aceeaşi perioadă, de aproximativ 400 Ron/lună, că îţi place să foloseşti maşina pe post de umbrelă, şi ies fix 144.000 Ron (“Să mor io!! Pe bune?? Adică dăm pe combustibil la gioarsa asta de maşină atâţia bani, 33.500 euro??”). Stai, flăcău, că nu am terminat! Factura telefonului mobil, în medie 18.000 Euro (“Să moară mama ce de bani! Gata, de mâine îmi schimb abonamentul pe Cosmote!!”) şi câte şi mai câte.

Imaginaţi-vă, duşmani ai matematicii, ce consumaţi în mod curent în fiecare zi şi înmulţiţi cu 10.950 (“De ce să înmulţesc cu 10.950, eşti dus cu capu’?). Pentru că atâtea zile sunt în 30 de ani, impostorule! Şi nu am luat în calcul anii bisecţi, ăia sunt bonus de la mine… Ştiu că în fiecare dimineaţă te opreşti la Big-Berceni şi-ţi iei 2 covrigi cu susan şi-o cafea. (“Mă costă 4 lei pe zi, nu e mult! E mica mea plăcere de dimineaţă…”). Ştii cât te costă în 30 de ani plăcerea asta? Doar 31.200 Ron, adică vreo 7.500 euro! (“Stai să mă aşez pe canapea..”.) Atenţie, am fost indulgent! Ţi-am scăzut sâmbetele, duminicile şi sărbătorile legale, dar îţi pun omletele, ceaiul şi pâinea prăjită, vreo 11.500 de euro (“Vai de mama mea, ce-mi faci tu, îmi distrugi liniştea! Nu m-am gândit niciodată în felu’ ăsta…”).

Să-ţi zic şi pe ţoale cât cheltuieşte nevastă-ta! Să nu dai în ea, promiţi? Dacă e ponderată (“E doar ponderală, dă-o-n gâtu mă-sii!”), dacă e chibzuită şi nu cumpără de la firme celebre, cheltuieşte vreo 72.000 Euro pe micile ei plăceri, zgârcitule! (“Javra dracu’, să vezi ce-i fac când ajung acasă!”)

Apoi, ai copiii, te costă în 30 de ani vreo 150.000 de euro. Asta dacă ai 2 băieţi, căci la fete e un pic mai scump! (“Băga-mi-aş! Bine că sunt la medie, am un băiat şi-o fată…Se mai ridică cotaţia?”). Da, la un băiat şi-o fată cheltuiala în 30 de ani e în jur de 175.000 euro (“Eu mi-am dorit numai băieţi! Uite cum am mai pierdut 25.000 euro în 30 de ani doar pentru că am ţinut gura deschisă…”)

Să zic şi de mâncare, băutură, vacanţe, hobby-uri! (“Nu zice, te rog, nuu! Lasă-mă, că m-ai acrit destul…”) Bine, nu zic, că-ţi faci seppuku, ipocritule! Milionarule fără voie ce eşti! (“Da, băi Giulio, să ştii că ai dreptate! De unde dracu’ încasăm atâţia bani in 30 de ani?!”)

Stai, suntem departe de a fi terminat, mai pune şi tu o zugrăveala o dată la 5 ani, un tablou la 2-3 ani, adaugă tot ce-ţi trece prin cap, tot ce cheltuieşti lunar, săptămânal, zilnic şi…surpriză!…o să-ţi dea că cei 150.000 de euro pe care-i huleşti atât sunt un mizilic. Măgarule!

Aşadar, la ce e bună matematica?! La calculele alea imobiliare??… Cheltuieşti banii toată viaţa pe fel şi fel de prostii şi nu le oferi copiilor dormitorul lor, spaţiul lor vital, intimitatea lor. Stai cu părinţii, dormi pe canapea în sufragerie, te ascunzi cu soţia în baie şi-o pui pe furiş cu faţa la faianţă (vorba unui coleg hâtru!). Îţi iei toate divaisurile, sculelele muzicale, aifoanele, plasmele, elcedeurile, cheltuind peste 50.000 de euro în cei 30 de ani şi vrei să te muţi ca ţiganu’ cu cortu’, dintr-o periferie în alta…

Chiar trebuie să calculezi totul? Chiar trebuie să faci fiecare pas cu frica drobului de sare? Chiar crezi că-ţi face bine?

Vrei să ştii cât coşti tu? Elementele chimice din care eşti compus valorează, s-a calculat de către experţi, vreo 20-30 Euro!! Eşti format din multă apă şi din mici cantităţi de calciu, azot, sulf, fier, magneziu, fluor, cupru, mangan, iod, zinc, cobalt, siliciu. Mă crezi? Îţi dau şi desfăşurat atunci: oxigen (56,1%) = 40 kg, carbon (28%) = 19,6 kg, hidrogen (9,3%) = 6,5 kg, azot (2%) = 1,4 kg, clor (1%) = 0,7 kg şi câte puţin din toate celelalte. Du-te la Metro, Real, Hornbach şi vezi cât costă apa plată, sarea şi toate celelalte şi pune-te pe calculat, cu lista de preţuri în faţă. Chitrosule!

Ia casă la copii, nu mai calcula cât te costă aceasta în 30 de ani, impostorule!

Închei, ca de obicei, cu o poveste adevărată. Vreau să te mai compătimesc un pic, meriţi!

La începutul anilor ’90 i-am cunoscut pe cei ce mi se păreau a fi cei mai deştepţi oameni din lume. Cei mai calculaţi, cei mai ponderaţi. I-am vrut imediat de naşi, tocmai făceam planuri de nuntă. Soţ şi soţie, aceştia au învăţat perfect de-a lungul timpului, nu au avut niciodată vreo notă de 9 în catalog, totul era “la ştaif”, de la grădiniţă, până la masterat. N-au avut în toată viaţa lor nici măcar o absenţă, au câştigat de-a lungul timpului toate medaliile, diplomele, olimpiadele, coroniţele posibile. Tindeau în permanenţă spre absolut. Au emigrat chiar şi-n Canada, pentru binele copiilor (dar văzând că acolo, în clasa a 7-a copiii colorează cu carioca, s-au întors degrabă înapoi!).

Dumnezeu îi ajutase teribil, şi cu mângâierea divină de care pomenesc, dar şi în afaceri. Totul mergea şnur, totul le stătea la picioare.

Am fost în vizită anunţată la ei. Trebuia să îndeplinim formalitatea de… a-i cere de naşi! Totul era, oricum, aranjat, dar aşa e datina străbună…

-“Pantelimon, Socului, vă rog!”, îi spun taximetristului. Apoi, după ce-i indic şi strada, acesta se uită un pic mirat la mine, apoi la costumul meu, la cravată şi butonii mei. Am crezut că sunt pătat, că am ceva, m-am verificat de câteva ori. Nu înţelegeam atitudinea lui, modul în care mă privea.

Am înţeles abia când am ajuns pe strada solicitată. Primul gând a fost: “Trebuie să fie o greşeală!”, dar cum nu puteam comunica cu Naşu’, a trebuit să mă dau jos pe patul de seminţe scuipate pe trotuar. Un bloc confort 2, coşcovit şi scorojit, cu rufele întinse pe balcoane şi între blocurile învecinate. O mizerie cumplită, un rai al gândacilor, şobolanilor şi infractorilor!

Cu greu mi-am convins viitoarea soţie să intrăm în bloc. O peşteră ar fi fost mai primitoare, mai caldă! Liftul nu mergea, dar oricum nu aş fi avut curaj să-l folosesc. Timpul parcurs pe scări până la etajul 2 a părut o eternitate. Păream un idiot cu buchetul acela stupid de flori în mână. Ne ţineam înfricoşaţi de mână în timp ce ne strecuram printre obstacole, ferindu-ne de pereţii mucegăiţi şi scrijeliţi cu sloganuri indecente.

Odată ajunşi în faţa apartamentului ce constituia destinaţia noastră, situaţia s-a îmbunătăţit radical. Uşa metalică de la intrare mi s-a părut atât de prietenoasă, atât de frumoasă!…

Am trecut repede peste îmbrăţişări, complimente, uzanţe, vroiam să intrăm cât mai repede într-un loc sigur. Înăuntru, am întâlnit altă lume… Civilizată, de data aceasta. Un loc mic, dar amenajat cu bun-gust, cochet. Totuşi, ceva mă apăsa, parcă mă strivea! Un apartament de 3 camere confort 2, în care bucătăria fusese demolată, unită cu un dormitor şi transformată într-un living (de fapt un livinguţ!). Fosta sufragerie transformată în dormitor (de fapt, dormitoraş!), o băiţă, un holişor, un balconaş… totul mic-mic-mic. Parcă eram Gulliver în Ţara Piticilor.

Ceva îmi spunea că nu s-a terminat, că mai urmează ceva. Dar, nu aveam de ales. Ne-am îngrămădit cu toţii pe canapeaua şi fotoliile (somptuoase, de altfel) şi am început obişnuitele complezenţe.
După o vreme, m-am ridicat cu gând să merg la baie. Pe holişorul de dinaintea acesteia am zărit pe uşa dormitorului un afiş mic pe care scria:
Marţi: 22:00 – 23:00
Joi: 22:00 – 23:00

La întoarcere (nu vă mai povestesc ce mică era baia, ce-a ieşit acolo, cât m-am chinuit!), nu m-am putut abţine şi mi-am întrebat gazdele ce reprezintă acel orar de pe uşa dormitorului.

S-au uitat unul la celălalt, chicotind ruşinaţi şi, într-un târziu, viitorul naş mi-a mărturisit amuzat:
-“Ştii că noi suntem foarte calculaţi. La noi totul e cu program”.

A ezitat câteva clipe, apoi, cu acordul tacit al soţiei, a spus:
-“Sunt orele noastre de făcut dragoste, adică sex! Ca să ştim o treabă…”

Dragă mamă, m-ai învăţat toată viaţa că românii sunt deştepţi. De ce mi-ai făcut asta? De ce m-ai minţit, mamă?
Să dai 150.000 euro în 30 de ani mi se pare un adevărat chilipir pe lângă toate astea.

P.S. O să mai povestesc şi alte minciuni ale mamei mele. Îmi spunea că românii mai sunt şi cinstiţi, curaţi, educaţi.
Mai cred un singur lucru din tot ce mi-a zis: m-am născut de ziua mea!


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Prima Casa, Zone din Bucuresti | Tagged , , , , , , | 67 Comments

Ticăloşi fără glorie

Posted on February 3, 2012 by Giulio Angheloiu

În acea seară, restaurantul de pe Bulevard era ticsit de lume dornică de a petrece. Cu greu puteai găsi o masă liberă, cu atât mai mult cu cât rezervările se făceau uneori şi cu două săptămâni înainte. Cu toate acestea, la o masă dintr-un colţ al salonului, patronul localului stătea îngândurat, cu ochii aţintiţi pe un maldăr de hârtii. Tocmai ce se ridicase de lângă el un tip spilcuit, îmbrăcat impecabil în negru. Schimbul de cuvinte din final nu fusese tocmai prietenos.

-“Săptămâna viitoare pui lacătul pe afacere! O să regreţi amarnic”, îi strigase gelatul înainte de a ieşi nervos.

Patronul nu avusese putere să-i răspundă, doar îşi privise interlocutorul dispărând în noapte. Apoi, o durere nedefinită îi apăruse pe chip.
Formaţia tocmai îşi încetase prestaţia şi în local se aşternu o linişte ciudată. Două cupluri se întorceau chicotind de pe ringul de dans.

-“Executare silită?!”

Aceste două cuvinte rostite de la masa din spate îi străpunseră sufletul ca un sfredel. În timp ce se întorcea spre cel ce le rostise, auzi:

-“Sper că ştiţi de la cine vi se trage, nu?! Ăştia vă lucrează de câteva luni.”

În spatele său, singur în faţa unei sticle de vin roşu, văzu un tip pedant ce-i zâmbea ştrengăreşte în timp ce-l iscodea cu privirea de sub ochelarii şic, marca J.P. Gaultier.

-“Scuzaţi-mă, fără să vreau am auzit altercaţia cu individul de mai devreme”, se scuză acesta. Şi continuă:
-“Pot să vă ajut!!” Acestea fură cuvintele magice ce-l făcură să nu-i întoarcă spatele.

Rosti amar:

-“Să mă ajutaţi? E o glumă, nu? Săptămâna viitoare acest local va fi istorie”.
-“Ştiu, va fi demolat şi se va construi o clădire de birouri, până la cer! Am văzut proiectul…”
Patronul stabilimentului scurtă iritat, preţ de câteva clipe, intrusul.

-“Sunteţi Profesorul Trăznit!”, rosti într-un final. “Ştiţi că vă urăsc breasla, nu? De la un agent imobiliar mi se trage…”, mărturisi oarecum resemnat. Şi se întoarse, oftând.
A rămas minute bune cu ochii pierduţi în celălalt colţ al încăperii.
Membrii formaţiei se pregăteau să-şi reînceapă recitalul muzical, urcaseră pe scenă şi-şi acordau în surdină instrumentele.

-“Lăsaţi-mă să vă ajut! Cunosc problema, ştiu debitul pe care-l aveţi la bancă, am soluţia. Până săptămâna viitoare toate problemele dumneavoastră vor fi istorie”, fură cuvintele ce-i sfredeliră iar inima patronului.
Îşi aprinse tacticos o ţigară şi-şi privi peste umăr ciudatul partener de conversaţie.
-“Vorbe-n vânt…”, murmură şi-şi aţinti din nou privirea în gol.
-“Pe terenul din spatele restaurantului a început construcţia unui ansamblu rezidenţial, Bulevard Park. O construcţie ultramodernă ce urmează a fi finalizată până la sfârşitul anului viitor. Mai toate apartamentele au vedere spre Bulevard, ăsta este punctul lui forte, pe asta s-a bazat dezvoltatorul atunci când a proiectat imobilul”, îşi începu pledoaria cel pe care-l numise Profesorul Trăznit.
-“Ştiu, nu e nici o noutate”, îi răspunse flegmatic patronul. “Se va umple de bani evreul…”
-“Cei ce vor câştiga localul la licitaţie vor edifica o construcţie cu 2 etaje mai mare ca ansamblul din spate. Le va lua evreilor toată vederea spre Bulevard, tot fasonul. Am văzut şi acest draft de proiect.”
-“Nu mai e problema mea. Eu am pierdut! Eu trebuie să plec!”
-“Vă înşelaţi! Asta e cheia, asta e salvarea! Mâine mergem la proprietarii ansamblului din spate şi le propunem să vă cumpere drepturile spaţiale”.

Pentru o clipă, patronul localului a crezut că are în faţă un nebun. “Drepturi spaţiale, gândi, OZN-uri, extratereştrii… Ăstuia îi arde de glumă…”

-“Mă scuzaţi, am treabă, trebuie să plec”, încercă totuşi să fie politicos. Se ridică şi se strecură agale printre mese, spre bucătărie. Sumbra povară a viitorului îi îndoise spatele, îl sleise de puteri. Înainte de a pătrunde în bucătărie, mai aruncă o privire tristă spre salonul plin de oaspeţi. Ringul de dans din faţa scenei se umpluse de perechi ce dansau romantic.
-“Ooff, Doamne!”

Se aşeză pe un scăunel lângă frigidere şi ceru o cafea primului ospătar ce trecu pe lângă el. Şi în bucătărie era vânzoleală mare, personal iritat, obosit, ce nu mai făcea faţă comenzilor. Toţi alergau de colo-colo…

După o vreme, uşile batante se deschiseră şi intrusul apăru, cu acelaşi zâmbet ciudat. Îşi trase un scăunel lângă frigidere şi-şi continuă pledoaria, ca un tonomat stricat.

-“Pe terenul pe care ÎNCĂ îl deţineţi în proprietate, puteţi construi un imobil cu 14 etaje. Aşa e prevăzut în Proiectul Urbanistic General. Nu veţi construi niciodată aşa ceva, vreţi să păstraţi restaurantul, e afacerea familiei. Aşa că vindeţi acest spaţiu construibil. Spaţiul e virtual, ştiu, e deasupra, e invizibil, e greu să înţelegeţi ce vă spun… Mâine, la discuţia cu dezvoltatorii Bulevard Park, vom negocia următoarele: evreii vă vor achita integral debitele către bancă, inclusiv penalităţile la zi, primind în schimb aerul de deasupra localului. Nu zâmbiţi! Vă explic băbeşte…Vor fi singurii care vor avea dreptul să construiască vreodată pe terenul dumneavoastră de la nivelul 2 în sus. Dar asta nu se va întâmpla niciodată, vreţi să păstraţi localul aşa cum este. Vom întocmi, agrea şi autentifica un contract ce vă va garanta reciproc, pe care-l vom intabula în Cartea Funciară. Asta înseamnă drepturile spaţiale, un cub de aer deasupra restaurantului, pe româneşte! Cumpărând aceste drepturi, evreii vor fi siguri că toate apartamentele, de jos până la ultimul dintre penthouse-urile ce compun Bulevard Park, nu vor avea în faţă nimic, nu vor avea obturată panorama către Bulevard.

Patronul simţi o durere imensă în piept, ca nişte cuţite înfipte adânc. Era renaşterea speranţei!
-“Cum e posibil aşa ceva?!”, reuşi să murmure în timp ce abia-şi trăgea răsuflarea. “Nu am mai auzit asemenea nerozie! Face mişto de mine?” Ceva din interior nu-l lăsa totuşi să spere, ceva din interior se revoltă, nedorind o dezamăgire şi mai mare venită după o speranţă deşartă. Frica de o nouă deziluzie era mai mare decât dorinţa de a spera încă o dată.

Uitându-se în ochii nebunului văzu totuşi că acesta nu glumea. Şi părea stăpân pe situaţie.
-”Măcar s-a mai făcut până acum un asemenea contract?”
-”Nu, ar fi primul!” veni imediat răspunsul ce nu avu decât darul de a-l arunca şi mai tare în braţele deznădejdii. Dar nu apucă să gândească prea mult, infatuatul său partener continuă:
-“Mâine dimineaţă la ora 9 am programat întâlnirea cu Schmidt, reprezentantul vecinului din spate. Să veniţi un pic mai devreme pentru a avea timp să vă explic ultimele detalii”, rosti sec acesta.
-”De ce v-aş crede?”, murmură patronul.

Urme clare de iritare apărură pe faţa agentului imobiliar. Se ridică brusc şi în timp ce-şi încheia sacoul rosti nemilos:

-”Aveţi vreo vină dacă soacră-mea a făcut enterocolita în restaurantul de vizavi?”

Uşile batante se mişcară încă secunde bune după ce misteriosul personaj părăsi bucătăria.

Patronul nu mai auzea nimic, nu mai vedea nimic, totul în jur era neant, întrebări fără răspuns, durere.“Oare să fie posibil aşa ceva? Oare am dreptul să mai sper? Oare de ce-aş avea din nou încredere într-unul ca el?”

A doua zi, în jurul prânzului, cei doi vecini de pe Bulevard au bătut palma, convenind la încheierea contractului ce avea ca obiect drepturile spaţiale aferente terenului pe care era amplasat restaurantul. Domnul Schmidt, contrar aşteptărilor, a primit cu bucurie propunerea, nu a negociat nici măcar un euro. Avea de achitat o sumă rezonabilă şi primea în schimb certitudinea că luxoasele sale imobile ce urmau a fi construite vor avea vedere la Bulevard. For ever!

Asta e tot.

Care este părerea mea despre agenţii imobiliari?
Aceeaşi pe care o am despre doctori , profesori, avocaţi şi preoţi. Unii au har, alţii nu! E prea mult să-i dorim geniali, e prea puţin să-i sperăm corecţi.

Unii sunt impostori, nepregătiţi, nedemni. Alţii sunt dedicaţi, instruiţi, profesionişti. Unii au suflet, alţii nu! Unii pot vindeca, alţii pot răni… unii pot strâmba, alţii pot repara…

Dar, înainte de toate, sunt indispensabili!
Exact ca doctorii, profesorii, avocaţii şi preoţii.

În ultimii 22 de ani s-au întâmplat infinite poveşti similare celei de sus, poate mai banale, poate mai grozave, cu diferite finaluri. Eroii acestora au fost doctori, profesori, avocaţi, preoţi. Şi… agenţi imobiliari, cu voia dumneavoastră!

Uneori meschini, alteori titani, de cele mai multe ori feţe în mulţime…Ei sunt ticăloşii fără glorie.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, criza imobiliara, Imobiliare, minciuni in imobiliare | Tagged , , | 112 Comments

Dragă Maria,

Posted on February 1, 2012 by Giulio Angheloiu

M-a mirat pragmatismul întrebării tale. Poate m-ai interpelat cu inocenţă, poate cu teamă. Sau poate cu speranţă… Poate ai vrut să fii tendenţioasă, având în vedere nenumăratele polemici din clipa de faţă.

“O simplă întrebare, domnule Giulio, or să mai scadă preţurile la imobiliare??”

Am făcut ochii mari şi…m-ai pus pe gânduri. Întrebările simple nu au întotdeauna răspunsuri simple, dragă Maria.

Cu atât mai mult cu cât prin imobiliare putem înţelege cam orice, terenuri agricole, pensiuni la Rucăr-Bran sau apartamente la o periferie. Cu atât mai mult cu cât pot aştepta un răspuns doritorii de spaţii industriale, proprietarii de păduri sau brokerii imobiliari.

Sunt convins, totuşi, că te-ai referit la preţurile apartamentelor.

Imobiliarele reacţionează imediat la schimbările climaterice. Şi nu mă refer la temperatura de afară, ci la ambientul social, economic şi chiar politic. Imobiliarele au modul lor specific de a funcţiona, de a se regla. Uneori au un metabolism de tânăr viguros, deseori inconştient şi frizând limitele prudenţei şi normalităţii (vezi perioada 2005-2008). Alteori de septuagenar aflat în pragul colapsului la Terapie intensivă ce, surprinzător!, se ridică miraculos şi o ia la fugă de pe patul spitalului (vezi 2008-2011).

Cu această scurtă introducere intru la subiect şi îţi spun părerea mea. Scuză-mi subiectivismul!

Începând cu zilele ce urmează băncile comerciale vor începe punerea în aplicare a noilor norme BNR privind acordarea creditelor imobiliare/ipotecare. Sunt cam dure, crede-mă!

Apoi, mediul social în aceste momente este încordat, cel politic, de asemenea. Mediul economic stă pe o pojghiţă subţire de gheaţă, deşi ne place să credem altceva. Of, Doamne!

Nu în cele din urmă, la nivel internaţional se întâmplă lucruri care ne depăşesc, dar care totuşi ne-ar putea afecta datorită globalizării. O bătaie de aripi de fluture în China poate provoca un uragan în America!

Luând în calcul doar aceste trei caracteristici, ţi-ai putea răspunde singură la întrebare, şi răspunsul s-ar părea că este unul singur. Cu bani mai puţini intraţi în piaţa imobiliară, cu incertitudine la nivel naţional (pe mai toate planurile) şi nelinişti multiple la nivel internaţional, s-ar putea ca preţurile să mai scadă.

Ce nu ştii, dragă Maria…

La noi, nevoia de locuinţe depăşeşte cu mult fondul locativ existent (în multe situaţii perimat sau perisat). Această nevoie este reprimată în dese momente de imposibilităţi, de teamă sau de (prea multă) luciditate!
Ce înţeleg eu prin (prea multă) luciditate. Ascultă următoarea poveste…

În anul 2008 am cunoscut două surori. Una dintre ele, Betty cea Urâtă, intenţiona să zboare din cuibul matern împreună cu prietenul său, să-şi facă o familie, să-şi croiască propriul drum. Cealaltă soră, Prinţesa, adulată de toţi bărbaţii de la locul de muncă şi totuşi nefericită. Nu-şi găsise alesul, în ciuda încercărilor repetate.
Betty cea Urâtă a contractat un credit şi a cumpărat un apartament cu 2 camere în Berceni, plătind suma de 80.000 euro. La scurt timp s-a căsătorit, a făcut o nuntă de vis, exact ca în dorinţele oricărei domnişoare. În anul următor a născut gemeni, un băiat şi o fată, superbi. A coagulat în jurul ei rude, prieteni, colegi. A respectat toate tradiţiile, a făcut toate petrecerile specifice românilor, începând cu cea de casă nouă până la cea mai măruntă onomastică. A avut şi concedii. A avut, cu alte cuvinte, o viaţă! De ce? Pentru că avea un lucru elementar, avea un cămin! Dar plătea şi preţul, rate mari la bancă.

Sora sa mai mare, Prinţesa, mai temătoare, a rămas în continuare sub tutela părinţilor, în apartamentul în care copilărise. Nu a dorit să facă un credit bancar, oricât de mult tânjea să zboare din cuib. Nu a avut curaj să facă pasul, oricât râvnea după un cămin. Timpul trecea şi Prinţesa devenea din ce în ce mai frustrată, din ce în ce mai singură, din ce în ce mai temătoare. Frica de a-şi lua destinul în propriile mâini se accentua. Cu cât preţurile imobilelor scădeau, cu atât teama ei de a-şi ipoteca viitorul creştea. Atitudinea ei s-a răsfrânt şi asupra celor din jur, frumoasa Prinţesă nemaigăsind prieteni care să-i suporte hachiţele.

Au trecut 4 ani de-atunci, gemenii sunt deja la grădiniţă, părinţii lor sunt fericiţi. Ba mai mult decât atât, am înţeles că anul acesta familia se va mări, aşteaptă încă un odor. Este o încântare să-i priveşti împreună, o poză perfectă… zilele trecute m-au sunat să-mi solicite pasul pe care-l aşteptam: un apartament mai mare! Aşa am aflat trista poveste a Prinţesei. Mătuşa gemenilor a intrat într-o depresie puternică. De câteva luni era internată la un spital de specialitate, sub supraveghere strictă.

Veniturile salariale ale celor două surori fuseseră identice, lucraseră la aceeaşi multinaţională, viaţa le oferise, în egală măsură, aceleaşi portiţe. În schimb, fiecare dintre ele şi le-a gestionat aşa cum a crezut de cuviinţă.

Înţelegi ce vrei din această pildă.

Ce-aş vrea să pricepi, imobiliarele sunt vii, au viaţa lor, necazurile lor, suişurile şi coborâşurile lor. Ele nu aşteaptă după noi! Ele trăiesc! Ele pot fi investiţii comerciale, ştiu!, pot aduce pagubă sau profit, simt!, e de necontestat acest lucru. Dar pentru tine e altceva, tu vrei să investeşti în propria-ţi viaţă, în propriu-ţi destin. Dacă stai cu chirie, dacă stai cu părinţii, dacă stai în cămin, fă tot ce-ţi stă în putinţă şi modifică-ţi drumul. Altfel, pierzi timp! Nu bani, timp…

La 25 de ani ai altă perspectivă asupra vieţii. Dacă ţi-ai asumat un risc şi-ai luat în mână frâiele, ai altă viziune asupra vieţii. Vei lupta pentru fiecare rată ce trebuie plătită la bancă, pentru fiecare canapea pe care ţi-o doreşti în living, pentru fiecare tablou sau LCD cu care vrei să-ţi împodobeşti căminul. Vei munci altfel, vei aduce altă doză de plus valoare ţie şi societăţii din care faci parte.

Dacă ai 40 de ani şi stai cu cei doi copii într-un apartament de 2 camere, cu atât mai mult. Fă-ţi curaj, ia-ţi inima în dinţi şi luptă-te cu viitorul tău. Adu-l acolo unde vrei tu, îndoaie-l dacă se duce într-o direcţie strâmbă. Doreşte-ţi să fii fericită dacă eşti nefericită. Gândeşte bine momentul favorabil ţie şi apucă-te de el cu amândouă mâinile. Indiferent ce-ar însemna asta…

Dacă ai 65 de ani, ajută-ţi copiii să-şi construiască propriul cuib. Nu este datoria ta, este menirea ta! Este obligaţie genetică! Iar asta nu se joacă pe bursă…Doreşte-le tot ce tu nu ai putut avea, spaţiul lor, confortabil şi primitor.

Dragă Maria, vezi ce întrebare simplă mi-ai pus?? Vor mai scădea preţurile la imobiliare, te întreb eu de data aceasta? Câte Betty cea Urâtă sunt în jurul nostru? Câte Prinţese? Câţi tineri de 25 de ani potenţi, câţi de 40 de ani înţelepţi şi câţi de 60 de ani curajoşi?

Aşadar, dragă Maria…

Va cădea guvernul săptămâna viitoare? Va pica euro anul acesta? Îşi vor reveni SUA? Va colapsa China? Vor mai lua în garanţie băncile apartamentele mai vechi de 40 de ani din cartierele mărginaşe? Se vor lua măsuri pentru încurajarea constructorilor? Se vor învesti bani în infrastructură? După Nokia şi Tnuva, vor mai închide porţile şi alte companii mari? Vor veni altele în România? Vom avea alegeri anticipate?

Greu, nu?!
Numai bine, dragă Maria

P.S. Urmează ultima parte a trilogiei, părerea mea despre agenţii imobiliari, articolul “Ticăloşi fără glorie”.

Update de ultimul moment:

Apartamentul lui Betty cea Urâtă (care între timp a devenit frumoasă şi luminoasă) s-a tranzacţionat pentru suma de 56.000 Euro. Am întrebat-o dacă regretă pierderea de 24.000 Euro suferită în ultimii 4 ani.
Mi-a zâmbit şi mi-a arătat poza de familie despre care vă spuneam…

P.S. Scuze, n-a fost o pildă! Am vrut doar să fiu tendenţios cu denigratorii.


Posted in Agenti imobiliari, Bucuresti, criza imobiliara, Imobiliare, minciuni in imobiliare | Tagged , , | 113 Comments

Pariu cu frica

Posted on January 28, 2012 by Giulio Angheloiu

Care e preţul corect al unui imobil?

Cum să-l stabilim pentru a satisface toţi denigratorii, toţi impostorii, toţi nemulţumiţii? Şi cum ar trebui să arate acel pretins imobil pentru a curăţa forumurile şi blogurile defăimătoare de suspiciuni,  minciuni şi subiecte de bârfă?

Există o singură posibilitate! Să-i punem pe denigratori să-l evalueze. Dar nu pe-al nostru, ci pe-al lor.

Dar ce să evalueze? Nu au nimic în proprietate… Atunci, hai să-i facem proprietari! Pe blasfemiatori!? Da, pe ei… Sau, şi mai bine, hai sa îi facem dezvoltatori de conjunctură. Le dăm contestatarilor noştri totul pe mână şi-i lăsăm să se joace cu propriul destin. Ce ziceţi de acest pariu? Le punem la dispoziţie toate instrumentele, toate demersurile şi diligenţele, le dăm pe mână toate pârghiile. Dacă ne întreabă, le răspundem, dacă ne cer, plecăm. Să-şi gestioneze singuri situaţia. Apoi, odată ce-au terminat de construit imobilul viselor lor, îi punem să şi-l evalueze, apoi să-l vândă. Nu e corect aşa?

În felul acesta nu vor mai fi tavane strâmbe, nu vor mai cădea tencuielile de pe pereţi, nu vor mai fi nici igrasie, nici străzi desfundate, nici fose septice. Nu vor mai fi preţurile mari pe care le zbiară pe bloguri, nu se va mai dezlipi linoleumul, nu vor mai plăti comisioane aberante agenţiilor imobiliare. Pentru că… vor fi construite de ei! Apoi tranzacţionate de ei!

Corect?!

Cum începem? Luăm un Gură mare de-al nostru, un defăimător de carieră ce injectează şi putrezeşte totul în jurul său. O să-i spunem Pecingine. Trebuie să-i găsesc vizuina, să-l întâlnesc, să-i vorbesc. Îl găsesc repede după IP, îi aflu apoi adresa serverului şi mă duc peste el în garsoniera de la periferia oraşului. Cu oarecare temere intru în scorbura sa de 32 mp, conectată la internet. Era singura sa valenţă, în rest fiind prăfuită, duhnind a tutun ieftin, şi plină de ceşti de cafea cu zaţul uscat. Ce chestie! Din acest loc se emiteau păreri?! De aici impostorul nostru lansa în eter spori otrăvitori asupra pieţei imobiliare?!

-”Dragul meu Pecingine, gata, te-am găsit! Îţi zici Tavanul Fals, dar azi te rebotez, te convertesc la religia mea. Nu te pălmuiesc, stai liniştit! Deşi ai merita, pentru câte ai făcut, pentru cât ai defăimat, pentru câţi clienţi ai speriat, pentru câte destine ai distrus. Din contră, te fac om, te fac dezvoltator! Vrei?”, şi-i povestesc pe scurt propunerea mea.

Nedumerit şi încă bulversat că i-am pătruns în bârlog, impostorul zâmbeşte golăneşte în colţul gurii.

-”Şi, mă întreabă în timp ce-şi aprinde o ţigară, ce-mi iese dacă mă bag?” E nervos, îl simt, îi tremură mâna şi-un colţ al obrazului.
-”Tot profitul pe care reuşeşti să-l obţii!”, licitez eu.

Tremuratul mâinii i se înteţeşte, simte că s-ar putea să fie şansa lui, pariul vieţii lui. Surescitat peste măsură, îmi solicită câteva minute de gândire. Iese pe holul blocului de nefamilişti şi-l aud şuşotind ceva la telefonul mobil.

Intră cu un zâmbet larg şi-mi întinde mâna:

-”Moşule, sunt al tău! Când începem?”

Răspunsul meu îl debusolă din nou:

-”Tu hotărăşti! De-acum 10 secunde eşti antreprenor!”
-”Păi, stai aşa frate, ce trebuie să fac?”

După degringolada pe care am produs-o tânărului, îmi dau seama că i-am schimbat viaţa definitiv. De azi înainte, nimic nu va mai fi la fel pentru măruntul meu partener de pariu. Îi răspund sec:

-”Fă-mi o cafea şi ne punem pe treabă.”

În următoarele 3 ore i-am dat totul pe tavă, regulile jocului. El hotăra ce apartamente construieşte, cum le construieşte, unde le amplasează, totul era în mâna lui, de la cel mai mic detaliu până la preţurile de vânzare, de la aprovizionarea cu materiale până la alegerea celui mai mic detaliu din baie. I-am  explicat cam ce solicită piaţa în aceste clipe, părerea mea despre ce se va cere peste 6 luni când va fi construcţia gata, câte fonduri mai sunt disponibile în Fondul de garantare, până când va mai ţine programul Prima casă, care este situaţia actuală cu noile normele de creditare. I-am făcut profilul cumpărătorilor, i-am prezentat statisticile mele, prognozele altora mai deştepţi ca mine, i-am detaliat situaţia internaţională, eventualele pericole ce pândesc economia europeană, cartea perversă pe care o joacă China, strategia de consum a SUA. L-am luat pe îndelete cu tot. La sfârşit l-am avertizat:

-”Ai grijă, Pecingine, să nu-mi spui că te-am virusat! Ce ţi-am băgat acum în cap, e viziunea mea, punctul meu de vedere, părerile mele. Dă delete la tot ce ţi-am spus sau opreşte doar ce consideri folositor şi faci cum crezi tu, cum ştii tu, cum vrei tu! În schimb, îţi pun două condiţii: să faci casele exact aşa cum spuneai că NU le facem noi!”

Rânjeşte stăpân pe el.

-”Şi a doua: cel puţin o dată pe săptămână postezi pe forumurile, blogurile, site-urile pe care le frecventai.”
- “Ce să postez, mânca-ţi-aş?”, mă întreabă speriat.
-”Totul! Tot ce simţi, tot ce trăieşti, tot ce faci. Pe îndelete…”
-”Mă omori, cumetre! O să râdă ăia de mine dacă dau greş. Credeam c-o facem şi postăm la final. Mi-e târşă!”
- “Ce ţi-e? Zi pe româneşte…”
-”Mi-e târşă, adică mi-e frică! De unde eşti, frate, unde-ai crescut?! ”
-”Aa, zi aşa, ţi-e frică. Dacă te bagi la un pariu cu frica, sună-mă!”, şi-i întind o carte de vizită, apoi dau să plec.
-”Stai, frate, mă bag!”, mă trage el de mână disperat să nu-şi piardă şansa. “Dar, nu mi-ai zis ce se întâmplă dacă pierd pariul. Tu ce câştigi la faza asta?”
-”E simplu! Îţi postezi pe site identitatea, poza şi ocupaţia actuală din cartea de muncă.”

Am văzut mulţi oameni şocaţi la viaţa mea, am produs panică, debusolare, iritare. Totuşi, aşa ceva nu mai văzusem. Pecingine a amuţit preţ de un sfert de oră. Pariul stătea în cumpănă… Ceva îmi spunea că anonimatul său în faţa audienţei avea un motiv temeinic, lipsa sa de identitate era vitală pentru el. Nu bănuiam de ce, dar aveam să aflu la final.

Spre surprinderea mea, omul a intrat repede în joc, a înţeles ce are de făcut şi a purces la treabă. Optimist şi bucuros că mă va face de râs… Elevul contra profesorului! Interesant pariu. Un “După 20 de ani” în variantă modernă, pentru că am uitat să vă spun, ingratul meu contestatar îmi fusese elev în urmă cu mai bine de două decenii. El avea 13 ani, eu 20. El era un elev prea bătrân, eu un profesor prea tânăr. La clasa de acordeon a Casei de Cultură Nicolae Bălcescu. Poate ăsta a fost motivul principal al pariului, nu imobiliarele. Eu le dăruiam lor muzică, dragoste, viaţă, puneam zeci de suflete alături, îi învăţăm să cânte la unison, să simtă, să trăiască. El, astăzi, noul model de profesor, injectează tinerii cu puroi, îi răzvrăteşte împotriva bunului simţ. Îi ţine închişi în cuşti separate şi-i interconectează prin internet, asmuţindu-i împotriva tuturor.  Eu încercam pe-atunci să le deschid supapele sufletului şi să le vâr acolo muzică, viaţă, sentimente. El, astăzi, îndoctrinează, aruncă cu noroi, pătează.

Am remarcat un lucru. Pecingine nu a pierdut timpul, şi-a consultat forumiştii şi blogăraşii timp de o săptămână. Şi-a făcut temele cu o conştiinciozitate demnă de o cauză mai bună…

Trebuia să cumpere un teren ce avea în proximitate mai toate utilităţile moderne (“Să nu ne-auzim vorbe, că nu e canalizare, că nu e căldură, că apa nu are presiune”, îi răsunau în cap atenţionările colegilor). Atenţie, la asfalt e scump terenul. Gazele sunt la vreo 200-300 m şi e necesar un proiect pentru extinderea conductei, apoi racordarea la sistemul de alimentare.

-“Păi, Giulio, trebuie obţinută autorizaţie de construire şi de la Primăria Capitalei şi de la cea de sector, apoi proiect, apoi 6 luni de aşteptare…”.
-“Asta e, execută! N-ai vrut să vezi cum e?!”

Dezvoltatorul nostru de conjunctură şi-a găsit un teren. Singur. Era scump, da’ bun.

-“Mi-e frică să dau avans proprietarului, dacă sunt probleme, dacă are sarcini?”
-“Nu ştiu, interesează-te…”

După 2 săptămâni de stres şi alergătură, impostorul nostru a devenit proprietar. S-a  apucat de proiectat, în cele mai mici detalii.

-“Fă apartamente mari, da?! Îţi atrag atenţia: ne-ai criticat peste tot că apartamentele noastre sunt cutii de chibrituri.”
- “Da, Giulio, dar dacă le fac mari, nu mai iese socoteala! Am calculat de zeci de ori.”
- “Asta e, descurcă-te!”.

După alte nopţi nedormite, contestatarul meu a terminat un draft de proiect. Cu această ocazie şi-a încălcat primul principiu: le-a făcut mici! Apartamente mici, cam ca cele pe care le producea pe bandă rulantă Ceauşescu. Apoi a alergat de nebun până la sfârşitul lui aprilie, să obţină toate avizele, documentele, aprobările, autorizaţiile, certificatele necesare. Deunăzi îi înjura pe dezvoltatori că nu au cărţi tehnice ale construcţiilor, că nu respectă normele, aşa că şi-a luat toate măsurile asigurătorii. Unde nu a ştiut, unde nu s-a descurcat, a angajat firme specializate, avocaţi, dar l-au costat. I-a cam tresărit buzunarul, nu glumă.

-“Păi, ce mă fac, Giulio? În ritmul ăsta, n-o scot la capăt… Nici nu am început să sap fundaţia şi-am cheltuit o mică avere”.
-“Ai vrut să fii dezvoltator? Ai vrut să vezi cum e? Mai înjuri pe forumuri?”
-“Da, mai înjur. Eu voi face mai bine ca tine. Am făcut un proiect mai mic, l-am redimensionat. O s-o scot la capăt, nu e mare şmecherie”.
-“Ai grijă ce firmă de constructori angajezi. Sunt cu ochii pe tine. Pe bloguri scriai că se construieşte cu cârpaci, cu ţigani, cu boschetari”.
-“Păi, am vorbit cu o firmă mare, dar e scumpă. Mă descurc cu cei din Bolintin.”

Şi-aşa a făcut o a doua derogare de la etica stabilită de el pe forum.

-“Ce materiale vei folosi? Îţi atrag atenţia, am dat print la toate înjurăturile şi criticile de pe site-uri. Să nu cazi în păcatul pe care-l pietruiai.”

A rememorat toate înjurăturile aruncate pe net, a înţeles că nu e de glumă. Într-o săptămână avea o listă cu toate produsele de top de pe piaţă, de la cărămidă, beton, fier, până la sisteme de termo izolare, gresie şi parchet. De la scoabe şi sârme la rigips şi vopseluri.

-“Dacă le iau pe cele din capul listei, mă nenorocesc!”, recunoscu proaspătul dezvoltator.
-“Şi ce faci? A treia derogare?”
-“Nu, dar le iau şi eu pe cele de pe poziţiile 6-7, sunt mai ieftine. Sunt tot bune, nu?”

I-am zâmbit ironic. L-am lăsat în pace vreo 3 luni. Trecând întâmplător pe lângă şantier, l-am întâlnit. Nu mai era Pecingine al meu, cel trufaş şi atoateştiutor. Livid la faţă, cu vreo 10 kilograme mai puţin, cearcăne cum nu văzusem niciodată şi cizme de cauciuc ieftine, ţipa la un diriginte de şantier si gesticula de mama focului.

-“Cum e?”, îl întreb. Sincer, recunosc!,  am fost tendenţios, starea i se citea limpede pe chip.
-“Naşpa, să mor eu. Trebuie dracu’ să le fac bune şi ieftine, că au început să facă mişto de mine toţi forumiştii, toţi blogăraşii?… Mă fac de rahat dacă se dovedeşte că TU ai avut dreptate.”
-“Atunci, mergi înainte! Succes! Mai ai bani, cum e? Te încadrezi?”
-“Giulio, recunosc, sunt cam praf… Am ridicat construcţia la roşu, am finalizat instalaţiile la parter şi primele 2 etaje, dar am cheltuit aproape toţi banii. Am făcut o cerere la bancă, să mai iau de acolo ceva, să termin.”
-“Credit?? Ai depăşit bugetul?? Nasol! Ai vândut vreun apartament până acum?”
-“Pe dracu’! Au venit mulţi cumpărători, ai avut dreptate, e cerere mare…. Dar, nu prea au încredere în mine, n-am potofoliu.”
-“Vrei să te ajut? Îmi trimit agenţii mei să se ocupe?”
-“Niciodată! M-aş nenoroci în toată comunitatea! Toţi sunt geană pe mine.”
-“Bine, pa!”

Am auzit de la furnizorii mei că a folosit materiale bune, nimic de zis. Nu a făcut derogări la calitate, dar nu s-a mai încadrat în cheltuieli.

Fiind unul de-al lor, avea aţintită asupra sa toată tagma de cârcotaşi. Pariul devenise subiect unic. Unii doreau să reuşească. Alţii nu, de ciudă c-ar putea să-şi umple buzunarele şi să le dea cu flit.

L-am mai lăsat o lună, apoi l-am vizitat din nou. Era o umbră a ceea ce fusese blogăraşul nostru ce dădea cu gura în eter. Avea probleme mari la execuţia finisajelor, muncitorii erau neserioşi, preţurile materialelor de calitate i se păreau exagerate, veneau controalele peste el o dată la două zile, banii erau pe sfârşite.

Pe forumuri, foştii săi prieteni începuseră deja să-l calce în picioare. Asta îl măcina cel mai tare. Şi construcţia. Care între timp începuse să arate altfel decât îşi imaginase el înainte de acest pariu cu viaţa. Rabaturile de la propriile reguli curgeau, nici nu le mai ştia numărul.

-“Am nişte emoţii, Giulio! Nu cred că mă încadrez în termene. Şi am vândut deja 5 din cele 20 de apartamente, promiţându-le că în noiembrie se pot muta. Ce mă fac?”
-“Unde ai problemele cele mai mari?”
-“Peste tot, să moară mama! La Oficiul de Cadastru mi-a dat respingere la intabulare, terenul are o suprapunere cu vecinul. La gaze nu mi-a aprobat proiectul şi sunt în pom. Nu au venit tâmplăriile de termopan, mi-a căzut un muncitor de pe schelă şi mi-au făcut dosar penal. Nu găsesc un furnizor serios pentru uşile de interior. Şi câte altele, îţi povestesc până mâine.”
-“Gata, ho!, nu te mai văicări! Te-am băgat eu în rahatul ăsta?”
-“Da, dar nu ştiam că e aşa. M-am luat după fraierii ăia ai mei. Am calculat ieri, ştii la cât am ajuns cu preţul pe metru pătrat construit? Peste 250 de euro! Şi nici măcar nu am intrat la finisaje de la etajele superioare.”
-“Păi e bine!”
-“Nu, nu e bine! Adaugă preţul terenului, postul de transformare, utilităţile, locurile de parcare şi multe, multe altele, le am pe listă.”
-“Eşti nebun?! În ce te-ai băgat?”
-“Aşa am convenit cu blogerii, să facem un ansamblu fără cusur. Am luat-o razna cu toţii… Au început să facă mişto de mine, cred că mă las, băga-mi-aş!”
-”Trebuie să plec. Când mai trec pe la tine? Apropo, ai mai vândut ceva apartamente?”
-“Am mai făcut 6 antecontracte, dar mi-au picat 3 dintre cele vechi, s-au supărat cumpărătorii şi au reziliat înţelegerile. Nu am respectat termenele de predare, dar nu e vina mea…”
-“Ce tare, eşti dezvoltator în toată regula! Te pup, vorbim…”

L-am simţit că şi-ar fi dorit să mai stau.

Timpul trecea repede, se apropiau sărbătorile de iarnă. Totuşi, vremea ţinea cu nefericitul meu partener de pariu, fostul forumist înverşunat. De Sfântul Nicolae a fost o vreme de primăvară. Se putea lucra în luna decembrie, dar muncitorii i-au fugit de pe şantier. În România, luna decembrie este dedicată petrecerilor, nu muncii.

M-a sunat, răvăşit, într-o seară. L-am simţit imediat, era la capătul puterilor.

-“Giulio, gata!”
-“Adică?!…”, întreb cu o temere în suflet.
-“Am renunţat, intră pe blogul meu. Numai bine!”, şi mi-a închis telefonul.

Am alergat spre calculator, curios de moarte. În mod firesc, partea rea din mine îşi dorea să fi eşuat, să-l văd exorcizându-se în public. Am intrat pe blogul său şi… surpriză!!!

Poza lui Pecingine şi câteva rânduri aruncate haotic pe ceea ce el numea cândva “Realitatea imobiliară”. Povestea lui spusă după cea mai dramatică experienţă a vieţii lui. Lucrase la Rosal, încărcător-descărcător, pe un salariu brut de 1.315 ron. Pasiunea pentru domeniul IT îi dăduse totuşi un orizont de aşteptare. După ce fusese concediat făcuse site-ul ce împroaşcă astăzi cu noroi, în tot ce înseamnă zona imobiliară. Îl făcuse cu un singur scop: să-l ridice, să-i crească valoarea, apoi să-l poată vinde, precum au făcut şi alţi predecesori. Cu banii obţinuţi îşi putea realiza visul, acela de a-şi cumpăra un apartament decent. Am înţeles într-un târziu şi frustrările sale şi ura viscerală împotriva băncilor sau a agenţilor imobiliari. Ghetoul său din mărginimea capitalei fusese cumpărat în 2008, pe marele val, cu un credit bancar. Plătise preţul aberant de atunci, 36.000 euro, printr-un credit imobiliar, doar pentru a scăpa de tutela părinţilor.

Un singur lucru m-a impresionat la el, îşi dusese cu stoicism misiunea la bun sfârşit. Terminase de construit blocul, finisase cele 20 de apartamente. Chiar bine! O făcuse cu materiale corecte şi decente. La final dăduse mici rateuri, pe care totuşi nu i le pot imputa în totalitate. Pe ansamblu era ok.

Din păcate nu se prea încadrase în cheltuieli. Adunând tot-tot, cu toate taxele, impozitele, şpăgile, cu toate cheltuielile neprevăzute, omul nostru ajunsese pe final la vreo 750 euro/mp construit. A avut şi ceva probleme cu băncile, nişte penalizări la creditul pe care nu-l putuse rambursa conform graficului stabilit. În fine! Şi-a pus un pic peste acest preţ, un adaos decent de vreo 20-25%, dar nu a putut vinde toate apartamentele. A mai scăzut, a mai negociat, a mai lăsat de la el, doar ca să scape de corvoadă şi să iasă cu fruntea sus din povestea asta!

Nu va ieşi niciodată, dar el nu ştie asta! Va fi răspunzător de această construcţie pe toată durata vieţii sale. Iar garanţia finisajelor este de 2 ani, va trebui să răspundă mereu la telefon. Am auzit că deja l-au sunat vreo doi cumpărători, unuia i s-a spart o ţeavă în baie, iar altuia i s-a umflat parchetul în dormitor.

Oricum, recunosc. A câştigat pariul cu frica.

P.S. Denigratorilor, în fiecare dintre voi zace un potenţial antreprenor. Vă băgaţi? Iar după o experienţă similară, după trăirile fostului vostru coleg de hazna, vă aştept comentariile. Şi, credeţi-mă, n-aţi auzit mai nimic!


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Ansambluri Rezidentiale, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Proiecte Premier, Vile Popesti, Zone din Bucuresti | Tagged , , | 36 Comments

E mică, da’ e-a noastră

Posted on January 26, 2012 by Giulio Angheloiu

Dragi impostori,

Spuneam zilele trecute că e cam fadă zona media imobiliară. Dar nu mă aşteptam la aşa ceva! Un neam-prost îmi trimite un comment: “ia”, urmat de un link. Dau click! pe el şi…au! Nu de asta vorbeam, impostorule, asta nu e media, asta e troaca de porci. E reflexia în pixeli a sufletului vostru mic. Devoratorule de OTV, conştientizezi necesitatea castrării chimice?! Stai în vizuina ta sordidă şi emiţi postulate, comentezi un joc ale cărui reguli nu le cunoşti. Fii bărbat, scoate capul din adresa falsă de mail, ieşi la lumină şi priveşte-ne în ochi în timp ce ne blestemi.

În deschiderea acestui preambul, vă rog să intraţi pe o hazna imobiliară. Îmi asum chiar riscul de a le face publicitate unor şobolani. www.tavanulfals.wordpress.com . Aveţi variante de articole, “Paraziţii societăţii – agenţii imobiliari’ , “Realitatea imobiliară”. Editorul acestei infecte publicaţii on-line a înţeles că nu merită interesul comunităţii imobiliare. Şi a apelat la clasica strategie… Nu l-aş condamna pentru asta. În schimb, pentru comentariile defecate de cititorii săi, pe care le aprobă, da! Pentru modul în care marjează la părerile unor demenţi frustraţi, are toată desconsideraţia mea. Îi păcăleşte pe cei din jurul său la fel cum se păcăleşte pe sine atunci când îşi justifică corigenţele (citez din memorie motivarea sa pentru derapajele de la limba română: “greşelile ortografice sunt mai puţin importante, contează esenţa cuvintelor”). De-aş fi naiv, m-ar convinge chiar şi pe mine să mă tem de agenţiile imobiliare. Cu o singură condiţie: de-aş afla că mizerabilul este…agent imobiliar! Ciudat este că o parte a audienţei sale (potenţiali clienţi din piaţa imobiliară) apreciază comentariile unor numiţi Gibonul cel Aspru, Gelu Mătărângă, Zorro, Black, Gigi Ofticosu, Gagiu Păros, Ciupercă, Prohodu, Caca Maca, Moarte Agenţilor Imobiliari, Maniak, pKiller, susţinători fervenţi ai fenomenului. Mi-e greu să accept că mi-au păşit pragul cumpărători sau vânzători ce au rezonat cu aceste inocente creaturi.

M-am hotărât să-ncep o nouă trilogie, îndreptată împotriva voastră, a denigratorilor fără temei, a reclamanţilor fără motiv, a infatuaţilor impotenţi. O campanie îndreptată cu bună ştiinţă împotriva laşilor din spatele IP-urilor dinamice, a păcăliţilor de propriile business-planuri, a falimentaţilor de investiţiile soţiilor. O serie de articole îndreptate împotriva campionilor la aruncatul cu părerea, a doctorilor tuberculoşi, a meditatorilor analfabeţi.

Despre ce e vorba:
1. Părerea despre agenţi/agenţii
2. Părerea despre construcţii/constructori
3. Părerea despre zona imobiliară

În demersul meu, periculos dealtfel, sper să găsesc sprijin real din zona celor pricepuţi, a celor ce mănâncă o pâine (amară sau nu) în acest domeniu, a celor ce şi-au făcut un mod de viaţă din imobiliare.

Voi pune la bătaie un total de 66 de ani, toţi cei 24 de ani ce s-au scurs de când am făcut majoratul, toţi cei 22 ani de când mă plimb prin toate colţurile pământului şi toţi cei 20 de ani de când îmi duc traiul în lumea imobiliară.

Voi povesti, frugal, experienţe, trăiri, păreri personale. Restul, e la voi…

Împlinesc 24 de ani de simplu cetăţean major, valid, vaccinat şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Împlinesc 22 de ani de colindat şi văzut lumea sub toate aspectele ei, ca turist uimit, român lezat şi agent imobiliar curios. Împlinesc 20 de ani în care am modificat (în bine sau rău!) destinele a vreo 100.000 de familii (apreciez eu!).

De ce consider că am autoritatea necesară acestei analize? Zi de zi găsesc în CMS-urile site-urilor, in Google şi pe blogurilor mele căutări gen “ţepe Premier”, “şmecherii Premier”, “ păcăleli Giulio”, “minciuni Angheloiu” etc. Rezultatele pe care le primesc scormonitorii  sunt… zero!

De unde pornesc aceste rânduri dedicate impostorilor şi, mai ales, încrâncenarea mea?!
De la diversele tipuri de traumă pe care le veţi găsi în trilogie.

Persoane neavenite ce îşi bagă capul în poza noastră de grup. De la deputaţi până la bloggeri drogaţi, de la investitori până la şomeri frustraţi, toţi îşi dau cu părerea. Eu mă credeam indecent în exprimare, îmi reprimam mare parte din articole. Dar, intrând pe o grămadă de aşa zise site-uri, bloguri, forumuri, am văzut faţa neverosimilă a decadenţei, a prostiei şi a imposturii… Am întâlnit partea toxică a tineretului din ziua de astăzi. Viitorul ţării. Emanaţii abjecte a 22 de ani de groaznice chinuri sociale, economice şi culturale.

În sprijinul afirmaţiilor mele voi lua cu copy-paste frânturi pe care scursurile societăţii le publică (nepenalizaţi de nimeni!), infectând astfel, umplând de puroi, şi celelalte(eventualele) mere necangrenate.

Sigur nu am văzut toată partea putredă a domeniului imobiliar, sigur n-o să redau decât o mică parte a tabloului general şi, desigur!, am doza mea de subiectivism. Aşadar, am nevoie de vocile competente ale colegilor, prietenilor, clienţilor, direct-interesaţilor sau simplilor curioşi.

Nu sunt de acord să-mi pună pumnul în gură cei ce n-au făcut măcar unul din următoarele lucruri: n-au băgat la puşcărie o bandă de tâlhari, n-au distrus un samsar, n-au suspendat un notar corupt, n-au plantat un pom, n-au pus două cărămizi una peste cealaltă, n-au dăruit un zâmbet, n-au copii sau nu intenţionează să aibă, n-au familie sau nu şi-o doresc, n-au deschis o carte în ultimele două decenii, n-au hrănit un animal, n-au mângâiat un suflet, n-au dăruit sau n-au în intenţie s-o facă.

Îmi permit aceste rânduri pentru că întrunesc cerinţele pe care le solicit interlocutorilor. În fiecare zi…

Dragi rataţi, vă voi povesti ce simt de fiecare dată când stau nopţile şi proiectez un nou imobil. Ce simt când văd excavatorul băgând prima lamă în pământul peste care ştiu că va creşte o casă sau un bloc, în care vor locui 2 sau 80 de suflete.

Dragi impostori, vă voi povesti ce simte un agent imobiliar de fiecare dată când, în faţa notarului, un imobil îşi schimbă proprietarul. Ce simte când este îmbrăţişat, felicitat sau remunerat de clienţi.

Dragi neaveniţi, vă voi povesti câteva din legendele, tainele ori cutumele acestui domeniu necunoscut vouă, dar vital pentru orice societate.

Voi aveţi tupeul să vă erijaţi în judecători, să daţi sentinţe, să condamnaţi! Agentul cutare e nenorocit, de ăla să vă feriţi, programul “Prima Casă” nu e bun, ailaltă pute, media.imopedia.ro e nu-ştiu-cum … V-aţi pus vreodată problema că aţi putea fi subiectivi, calicilor? V-aţi pus problema că un judecător audiază întotdeauna şi reclamantul, dar şi pârâtul înainte de a da un verdict, solomonilor?

“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia Cerurilor.” Dacă judec astfel, un sfert din Rai este rezervat vouă. Citindu-vă, îmi imaginez că Sânziana Buruiană e lăuză mai tot timpul, că Lorette e gravidă mereu, că mama voastră, Daniela Crudu, nu foloseşte anticoncepţionale niciodată.

În România preţul pe metru pătrat construit este 981 euro… sau 1.103 euro… sau 1.200 euro. Şi ar trebui să fie 250 euro… sau 500 euro… sau 700 euro. Variază, în funcţie de impostorul care-şi dă cu părerea. Indivizi ce nu se pot lega singuri la şireturi, îşi postează emanaţiile în eterul public, cei ce nu ştiu ce suprafaţă are un metru pătrat ne spun cât e bine să dăm sau să cerem pe el.

Nu trebuie lămurită asta odată?!
Dacă n-o să fie niciodată un CNA al internetului, nu trebuie să fie măcar un Ciac Noris al imobiliarelor care să-i pună pe mizerabili să bage flotări?

Nu vă scapă nimic din vizor, portaluri imobiliare, companii, agenţi, bănci. Apoi construcţii, constructori. Apoi, vă urcaţi în balon şi priviţi de sus fenomenul imobiliar. Şi-l disecaţi! Voi, impostorii, neaveniţii???… Eterne suflete ce stau cu chirie într-un corp hâd.

Dacă au un depozit de 15.000 euro în bancă sunt enervaţi că un apartament costă 50.000 euro. Dacă un agent imobiliar are succes ei sunt frustraţi că ajutorul lor de şomaj e insuficient. Dacă unul e mai roşu-n obraji ca ei, sunt supăraţi că a lor e mică şi strâmbă.

Dragi onanişti, nu este vina noastră, a celor din domeniul imobiliar că sunteţi acneici, că parteneri de sex opus vouă nu vă agrează, că nu aveţi suficienţi bani pentru lubrifiant.

Dragi frustraţi, nu este vina noastră că nu aveţi veniturile pe care vi le doriţi, că staţi la locuri de muncă inadecvate pretenţiilor voastre, că nu puteţi accede acolo unde consideraţi că vă este locul.

Dragi retardaţi, nu este vina noastră, a celor din construcţii că, staţi cu părinţii, că nu puteţi spera azi la “Casa de vis”, că sunt prea scumpe sau prea înguste pentru buzunarul ori ego-ul vostru.

Dragi looseri, dragi debusolaţi, dragi maidanezi, nu e vina vânzătorilor de case că sunteţi nefericiţi în pat, căsătorie sau locul de muncă. Punct.

Accept sugestii, reclamaţii (chiar şi ordine!), dar de la cei ce reprezintă ceva, pe orice scară, pe orice scală. Dar în nici un caz de la cei fără bun-simţ, pregătire, responsabilitate, ori o minimă capacitate de înţelegere a acestui amplu fenomen.
Mă revolt cu fiecare moleculă a structurii mele împotriva celor ce aruncă cu pietre împotriva propriilor frustrări şi impotenţe. Mă revolt împotriva tranşeelor pe care incultura, prostia, lenea, indolenţa, mârşăvia le sapă între lumea imobiliară pe care o vreau eu şi cea scuipata de impostori.

Acum, pentru partenerii mei de meserie, spirit si mod de a percepe. Eu, dragi colegi, cititori, prieteni, clienţi, v-am dat un singur exemplu de astfel de wc public. Pe celelalte găsiţi-le voi, pedepsiţi-le, despăducheaţi-le sau ignoraţi-le! Reţineţi, nici unul dintre aceşti semianalfabeţi invocaţi nu m-a atacat vreodată, nici măcar cu o adiere de cuvânt, nici măcar cu o virgulă. Aşadar, nu scriu astea pentru a mă apăra. O scriu pentru noi! Pot accepta să ne înjure breasla imobiliară orice coleg, dar nu un impostor, nu un neavenit.

Imobiliarele nu sunt perfecte, sunt de acord, pot şi trebuie să sufere corecturi drastice, dar nu în acest mod. Nu sub tutela sau lupa unor nevertebrate.

Până voi publica prima parte a trilogiei, îmi permit să le dau un sfat impostorilor. Deşi nu i-a dotat suficient natura, pot încerca o mediere cu destinul. Deşi o au mică, să meargă acasă smeriţi, să-şi ia partenerele în braţe şi, în lipsa unui juisat ce nu mai vine, să le rostească nervoaselor doamne de sub ei, cu voce duioasă: “E mică, da’ e-a noastră!”.

P.S. Cer scuze clienţilor ce accesează fără voie aceste rânduri şi adăstează, miraţi, asupra lor. E totuşi bine de ştiut: nefugind de România, cumpărând o proprietate aici, vor fi vecini de ţară cu aceste creaturi.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Ansambluri Rezidentiale, Bucuresti, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Prima Casa, Zone din Bucuresti | Tagged , , , | 183 Comments

Să moară Romeo!

Posted on January 23, 2012 by Giulio Angheloiu

Nu vi se pare cam fadă zona media în segmentul “imobiliare”? Pe bune!

M-am uitat primprejur, să văd ce se mai parleşte despre acest domeniu. Domeniu ce-ar trebui să fie viu, roşu-n obraji, mustind de efervescenţă.
Puţin! Prea puţin şi … prea serios! Nici o vorbă de dulce, nici o vrăjeală adusă frumos din condei, nici un George Stanca în imobiliare.

Am răscolit prin articolele marilor clasici în viaţă, marilor bloggeri. M-am plictisit de moarte! Unii se lauda pe home-page cu premii, alţii cu distincţii, apariţii pe sticlă, emisiuni la radio. I-am luat şi pe cei ce se fălesc cu trafice entuziasmante.
Sterpi, pe bune! Nu tu o metaforă, nu tu o figură de stil aruncată jucăuş din “poanie”. Revoluţionarii de catifea din Piaţa Universităţii le-au dat două palme peste ceafă marilor internauţi, par studenţi la litere, adevăraţii descendenţi ai lui Caragiale. Puse faţă-n faţă, blogurile de specialitate şi savuroasele pancarte, te duc cu gândul la diferenţa dintre un neg păros şi sânii Pamelei Anderson.

Păi, pe bune, zău aşa! Ce să le faci ăstora, să le pui pe tastatură, între Shift şi Caps Lock, câteva butoane în plus cu “Vorbe de Doamne-ajută!”, să le montezi un joystick cu zvânc de epitete? Să nu vă supăraţi pe mine, triştilor, dar sunteţi prea încrâncenaţi, prea traşi la faţă. Şi, vă daţi prea deştepţi în toate.
Cum poţi să te pricepi la atâtea, să arunci cu părerea despre economie, libidou, viaţă socială, Dumnezeu, gimnastică, IT, vânzări de mobilier, jandarmi, cultură, sfârşitul lumii? Cum să-i pui pe aceeaşi pagină pe Gabriel Cotabiţă şi Petre Ţuţea, între “Frumoasa de pe Facebook” şi “Ce mai e nou în imobiliare”?!

Am încercat să citesc “Ştirile Zilei” văzute prin ochii unuia care, bănuiesc, n-a ieşit din casă anul acesta. Am rămas interzis! Am avut impresia că mi se strepezesc testiculele.
I-am citit comentariile aferente. Doamne, cine-i citea ştirile, Doamne ce fani avea! Câţi lapsuşi adunaţi în aceeaşi frază (să nu-mi zici “Pluralul e lapsusuri, băi deşteptule!”, că-ţi răspund imediat “Ştiu, băi, tristule, vezi că eşti constipat cum te-am descris şi nu ştii de glumă?!”)

Câte fraze mioape mi-au apărut pe pixelii monitorului… Câtă frigiditate în exprimare…

Mi-a intrat blogul în călduri! Aş vrea să-l văd dându-se la oamenii ăştia scorţoşi. Da’ să-i dezbrace de toate cuvintele lor în bermude şi să le aplice o corecţie la bucile goale.

Recunosc, m-au făcut gelos, mi-a apărut şi un herpes de ciudă. Păi, prea sunt ei doctori în toate, prea ştiu ei la centimă preţul mediu pe metru pătrat construit în România şi, in aceeaşi propoziţie, la ce filme merită să mergem săptămâna asta în Mall. Prea ne învaţă ei cum să facem corect flotările la sală şi, totodată, ce zone rezidenţiale se vând bine în jurul Bucureştiului. Prea cunosc ei situaţia juridică de la OTV, dar şi noile taxe şi onorarii notariale.
M-au traumatizat şi puţinătatea cuvintelor lor, nu doar goliciunea exprimării. Acum, gândindu-mă la asta, începuturile noastre preşcolare, cu renumitul “Ana are mere”, mi se par pompoase şi pline de esenţă.

Chiar dacă e-n călduri şi trebuie dus urgent la montă, nu mi-aş împerechea blogul cu aşa ceva. Mai bine-i fac vasectomie şi-l închid, preventiv, în baie. Îi pun o pătură pe cap, îl învelesc în gheaţă şi-i dau pumni în cap. Mă tenta să mă încuscresc cu ei, să mă bag în seamă şi-n blogroll cu ei, dar, frate!, sunt prea săraci.
Vă mărturisesc asta strict în calitate de părinte, între ei vor creşte (şi) copiii mei.

Ăsta este motivul pentru care m-am hotărât să-i alerg pe impostori, să-i sodomizez pe unde-i prind.
Săracilor, nu vă cer diacritice, ci doar să nu uitaţi că vă vreţi urmaşii celor ce scriau la “Universul”, “Cuvântul” şi “Curentul” pentru bunicii voştri.
Ce esenţă, ce parfum poate avea o ştire seacă furată de pe un scroll ce se învârte prea repede pe ecranul televizorului şi plantată cu barda dură a lui “enter” sau “send”?

Mai inspirate mi se par anunţurile maseuzelor de la “Matrimoniale”, mai pline de trăire, chiar dacă sunt scrise cu gura plină.
Păşiţi pe urmele lui Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, dar mie îmi semănaţi mai degrabă a Terente. Bandiţilor, băgaţi-vă blogurile în… cap!

Dacă tot ne-aţi dezvăţat copiii de la citit ziare şi reviste, nu le daţi o alternativă serioasă?! Ce le serviţi, trei rânduri libidinoase icnite de un blogger năuc în timp ce-şi trage iarba de dimineaţă? Asta e alternativa, trei cimilituri scârbavnice numite “articol” de un nevrozat acneic? Nu zic să republicaţi Arici Pogonici şi să remixaţi Mirabela Dauer, dar nu mai schingiuiţi informaţiile din domenii straine vouă. Nu vă cer să lăsaţi shaorma şi Mac-ul şi să dejunaţi la voliera Jariştea  prepeliţe cu cartofi paille şi sos Coumberlande sau morun Dervent. Nu vă stresez cu ordinea în care să luaţi tacâmurile de argint de pe masă. Nu vă cer să ştiţi cine au fost Nicolae Herescu, Martha Bibescu şi Elena Văcărescu. Nu vă implor să deveniţi campioni naţionali la limba română şi să jinduiţi sub giurgiuvelele Academiei Române. Nu!, nu vă cer nimic din toate astea, nici eu nu cred în miracole!

Eu vă cer doar să nu mai mâncaţi senvişuri deasupra tastaturii! Şi să nu vă mai epilaţi pe piept. E prea mult?
Luaţi-vă catrafusele din imobiliare.
Luaţi-le de pe domeniul meu de suflet.

Imobiliarele sunt vii, au universul lor propriu. O lume fascinantă, efervescentă, plină de întâmplări, muncă, durere şi pasiune, o entitate ce nu merită tratată în sictir, cu rigla imposturii, încorsetată de neaveniţi şi semirataţi.

Imobiliarele nu sunt doar motorul oricărei economii sănătoase, sunt tapetul pe care se proiectează imaginea unei societăţi. Ca dovadă, pe vremurile în care construiam palate şi conace boiereşti, noi toţi însemnam ceva. Acum când avem apartamente la normă, cu mult rigips şi pereţi de sticlă, suntem cu totul altceva.

Crezi că e o mare performanţă să fii infantil? Vrei să-ţi dovedesc că-ţi fur medaliile câştigate la bădărănie şi prost-gust? Băi, lindicul principesei, vezi că le-am luat calculatoare copiilor mei, ai grijă ce scrii că te găsesc după IP, vin după tine şi-ţi fac internetu’  guler…

Mă descurc?!
Cer scuze doamnelor şi domnişoarelor!
Îmi stăpânesc cu greu indignările.

P.S. Cititorule, dă-mi cu leuca, contrează-mă! Zi-mi un blog care-ţi place. În afară de al tău…

Precizare de ultim moment: Unul dintre motivele ce m-au determinat să scriu aceste rânduri… Un blogger ce-şi dă cu părerea în imobiliare şi-a cumpărat recent un autoturism. Precaut, omul şi-a cumpărat şi un cuţit special de tăiat centura de siguranţă pentru a nu rămâne blocat în caz de accident. Am aflat că-l ţine în portbagaj!


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Proiecte Premier, Zone din Bucuresti | Tagged , , | 22 Comments