Anul marilor greşeli, aşa îl consider eu. Poate de aceea îmi este atât de teamă să mă apropii de cufărul timpului şi să deschid sertarul în care este arhivată această cinică perioadă. Cu întâmplări neobişnuite, emoţii ciudate şi vise spulberate…
Am găsit deunăzi o înregistrare video datată 31 decembrie 2008. O joacă de copil ce a rămas mărturie pentru oameni mari.
Imaginile de pe caseta cu pricina au fost filmate în pitorescul orăşel Lugano-Elveţia. Fiica mea (pe-atunci având doar 10 ani) intrase în pielea unei reporteriţe ce intervieva omul de afaceri aflat la momentul bilanţului de sfârşit de an. Şi-a dres vocea şi m-a întrebat serioasă: “Cum a fost pentru Dvs. anul 2008? Ce aşteptaţi de la 2009?”. Reacţia mea (o subită încruntare!), surprinsă evident de camera video, este motivul pentru care am decis să public acest articol de mult promis. Aceeaşi reacţie mi-a reamintit de reticenţa cu care am privit mereu “Sertarul cu 2008″. Să-l deschid acum?!
“Acolo am făcut cele mai mari greşeli din viaţa mea. Acolo, în buza crizei!”, îmi spun mulţi prieteni, de fiecare dată când rememorăm acea perioadă. Ştiu, nu trebuie să-mi repete de fiecare dată, mai toţi am greşit acolo, într-un fel sau altul. Euforia imobiliară din acel an ne-a făcut impertinenţi, neglijenţi, chiar dispreţuitori la adresa celor mai elementare noţiuni din cărţile de economie.
Criza din America? Nu avea cum să ne lovească şi pe noi! Ba, din contră, ne va fi aliat, urma să ne fie de folos. “Vrăjmaşul” nord-american, sleit de puteri, având genunchii moi încă de la jumătatea lui 2007, îşi va alunga clienţii. Aceştia, cu siguranţă!, vor traversa grăbiţi Oceanul, vor alerga spre noi, îi vom avea ca serviţi pe tavă, fezandaţi şi dornici să-şi mute investiţiile în ograda noastră generoasă. Reeditarea, ce fericire pe noi!, demult uitatului El Dorado. De ce nu ar fi fost aşa?! De ce să nu avem un 2008 superb? De ce nu ne-ar năpădi investitorii speriaţi de prin toate colţurile lumii?! De ce nu ar fi atraşi de profiturile noastre cu multe zerouri şi de business-plan-urile sforăitoare?! De ce nu ar veni aici, în locul în care se visează în miez de zi, unde se construieşte pe rupte şi apucate, unde se obţine apă din piatră seacă?! Aici unde-şi dădeau mâna Fata Morgana cu Gigi Becali, Pinocchio cu Donald Trump şi Arici Pogonici cu Ion Ţiriac?! Poveşti, legende, cash-flow-uri, basme, raportări, toate se împleteau şi ne înnebuneau pe toţi de cap. Şi cum ar fi putut să nu ne zăpăcească vecinul ce se văicărea că a vândut ieri cu un preţ, când azi ar fi putut vinde dublu? Şi mâine triplu…
Să deschid sertarul cu 2008?! Ce se mai poate întâmpla acum? Doar retrăiri ale emoţiilor unui an nebun condensate în câteva clipite de luciditate. Şi…sare pe rană celor ce încă mai plătesc pentru greşelile acelor vremuri.
Mă apropii timid de cufărul timpului şi simt nevoia să trag cu putere mânerul pe care este inscripţionat “2007”. Sau “2006”. Dar, nu!, nu ar fi corect. Acolo este doar tortul, cireaşa e un pic mai sus, în sertarul următor. Îmi iau inima în dinţi şi ating mânerul, apoi deschid cufărul.
În câteva clipe m-am întors în timp.
Aceleaşi cutiuţe aruncate neglijent, gravate ciudat şi pline de praf şi pânze de păianjen. Pe care să o aleg mai întâi? Toate mă atrăgeau, deşi mai toate erau într-o stare deplorabilă. Mă incita una dintre ele, ce avea poansonată o dată, “15 Septembrie 2008”. Ce-a fost atunci?? O deschid temător şi amintirile mă năpădesc… Prăbuşirea titanilor de pe Wall Street a început cu Lehman Brother. Acea zi a marcat accelerarea crizei financiare mondiale, declanşate în 2007 în SUA odată cu prăbuşirea pieţei creditelor imobiliare cu grad ridicat de risc (“subprime”). Cât de rapid s-a derulat totul! Cât de cruntă a fost pedeapsa! În scurt timp au intrat în recesiune, ca mărgelele, Japonia, Marea Britanie, Germania, Italia. Cât de halucinant este tot ce-am găsit în această casetă prăfuită. Cutiile, pozele, fragmentele de poveste, decupăturile din ziarele vremii, deşi elocvente, aveau un aer impersonal. Strigătoare la cer şi totuşi îngheţate. Milioane de destine frânte de acel an tulburător se regăseau sub forma unui simplu titlu de editorial. Mii şi mii de drame personale înghesuite prin statistici seci, ordonanţe şi raportări. Secvenţe ale trecutului care astăzi nu mai impresionează pe nimeni. De ce? Dintr-un motiv foarte simplu: lucrurile s-au agravat constant, atunci a fost doar începutul unui altfel de sfârşit. Începutul unei altfel de Apocalipse. Un început timid, aproape imperceptibil, de schimbare a feţei lumii, o schimbare totală, de profunzime. Poate acesta este motivul pentru care am ales o casetă pe care era gravat “Contradicţii”. Am avut ce citi pe papirusurile învechite. Nenorocite evenimente… Ca-ntr-o imensă balanţă planetară, haosul dintr-un colţ al lumii aducea zâmbete şi profituri în celălalt colţ. Deznădejdea unora aducea după sine speranţa altora. Hăurile bugetare dintr-o zonă creau piscuri de oportunităţi în altele.
Spre exemplu, am recitit amuzat că, în România, creşterea PIB pe semestrul I a sfidat orice logică; apoi că lanţul de magazine Metro şi-a reluat expansiunea, după 3 ani de la deschiderea ultimului magazin; Carrefour a deschis 10 magazine în 2008 (odată cu remodelarea fostelor magazine Artima, acum Carrefour Express); salariile au crescut cu 20% şi câte şi mai câte. Până în octombrie, toată lumea era optimistă, toţi orbii visau la borcanul cu miere, toţi impotenţii juisau fluturând cardurile de debit. În timp ce barilul de petrol ajungea de pe piscuri în abisuri, la noi toată lumea era optimistă, retailerii erau convinşi că nu va scădea consumul?? Cu mici excepţii (numite Krafts Foods, Colgate, Palmolive, Bunge, Coca-Cola şi Friesland ce au decis să bage coada între picioare şi să părăsească definitiv România), nimeni nu a văzut tsunami-ul ce venea.
În acel an am avut alegeri locale (01 iunie) şi parlamentare (30 Noiembrie). Oare ele ne-au ţinut în viaţă? Ele ne-au amăgit? Ele ne-au adormit simţurile? Rivalităţile sau speranţele de şi mai bine, de mult mai bine?! Cât de bine vroiam? Câte alte leasinguri, împrumuturi, credite cu buletinul? Cât de late maşinile? Cât de mari vilele? Cât de lungi excursiile? Cât de mari curţile?
Cum a trecut neobservat, oare, cel mai mare crash din istoria bursei româneşti? Dar prăbuşirea pieţei auto? Ne uitam prea atenţi la LCD-ul ce ne aducea în case Jocurile Olipmice de la Beijing (08 August – 24 August)? Sau la Campionatul European de Fotbal găzduit de Austria şi Elveţia (07 iunie-29 Iunie)?
Măcinat de aceste întrebări, atenţia mi-a fost atrasă de o discretă cutiuţă din tumultuosul sertar. Avea inscripţionat “Myanmar-4 mai”. Am deschis-o şi relatarea din răvaş m-a înfricoşat. Cum putem uita aşa ceva? Un ciclon a ucis peste 130.000 de oameni. Oare câte asemenea grozăvii om mai fi uitat?!
Of, ce chin! Câte lucruri am redescoperit odată cu această întoarcere în timp. Cele mai multe, uitate, deşi importanţa evenimentelor este capitală. Toate ne-au marcat, în mare măsură, existenţa. Spre exemplu, cea mai mică dintre casete, pierdută într-un colţ al sertarului avea sigla “22 Decembrie”. Ce s-a întâmplat atunci?! Nu-şi mai aminteşte nimeni, deşi impactul acelui moment este resimţit şi astăzi, va fi resimţit şi vom plăti mult timp de-aici înainte. Este data la care Emil Boc a fost ales prim-ministrul României. Ferice de cei ce n-au apucat acest moment, dragă Octavian Paler.
O cutie mare, neagră, mă îmbia ostentativ. Îmi amintea de cea căruia îi rupsesem sigiliul de ceară în “2011″. Oricât am vrut s-o ocolesc, nu am putut. Era inscripţionată macabru: “Decese”. Oare mai interesează pe cineva?! Cutia s-a deschis greu, avea zăvorul înţepenit. Am răsfoit răvaşele din ea şi am retrăit momente presărate de-a lungul vieţii mele de toţi cei întâlniţi acolo. Era Colea Răutu, cel plecat dintre noi pe 13 Mai (nu se poate să nu fi vibrat văzându-l pe Spânul din “Toate pânzele sus”)… Mai erau Ştefan Iordache (14 Septembrie), Ilarian Ciobanu (07 Septembrie), George Pruteanu, (pe 27 Martie ne-a şoptit pentru ultima oară: “Doar o vorbă să-ţi mai spun”, şi s-a dus), Monica Lovinescu (20 Aprilie), Ovidiu Iuliu Moldovan (12 Martie), Sabin Bălaşa (01 Aprilie) şi mulţi-mulţi alţii… Am tresărit, de asemenea, când i-am regăsit în caseta mortuară pe Bobby Fischer, Alexandr Soljeniţân, Paul Hewman sau Yves Saint-Laurent. Îi credeam încă în viaţă, îi credeam nemuritori.
O harababură fără seamăn, asta era în sertarul cu anul 2008. Multe documente erau aruncate la întâmplare, roase de vreme şi de termite. Deasemenea, nu mai interesează pe nimeni, totuşi le menţionez… 17 Septembrie – proclamarea independenţei Kosovo; 04 noiembrie – alegerea primului preşedinte de culoare al SUA. 02 Aprilie – summitul NATO desfăşurat la Bucureşti (26 şefi de stat sau guverne). Astea sunt scrise.
Dramele personale, nu. Suişurile şi coborâşurile, nu. Greşelile, de asemenea, nu, nu sunt consemnate în formele pe care le percepem, simţim şi trăim astăzi. Astea sunt tatuate în “sertarele cu 2008” pe care fiecare dintre noi le păstrăm ascunse. Cât mai ascunse. Deşi, cu cât le înghesuim mai tare, cu atât creşte pericolul de a le repeta. Deşi, vă mărturisesc sincer, este puţin probabil ca vreun alt an “2008” să ne mai viziteze viitorul apropiat.
Simt deseori nevoia de a descătuşa baierele amintirilor acelui an. Întâmplări neverosimile aşteaptă a fi povestite. Scoase din ungherele sufletului şi ascultate astăzi, sunt parcă dintr-o altă viaţă, deşi nu au decât 4 ani vechime. S-a aşezat praful uitării pe ele pentru că ăsta este mecanismul prin care ne protejăm de noi înşine. Printr-un buton “ignore” insesizabil, o siguranţă fuzibilă ce nu apare în cărţile de anatomie.
Acum 4 ani, la început de primăvară, doi cetăţeni unguri mi-au păşit pragul. Duceau cu ei o valiză neagră căreia nu-i acordau prea multă importanţă deşi, am aflat ulterior, conţinea vreo 150.000 Euro. Stătea aruncată neglijent pe un scaun în timp ce cumpărătorii ne solicitau o vilă în zona de sud a capitalei. Caracteristicile proprietăţii ce urmă a fi achiziţionată: regim de înălţime parter+etaj+mansardă, finisată, disponibilă imediat şi la un preţ maxim 150 – 160.000 Euro . În mod normal, pretenţiile nu ar fi fost exagerate, o vilă rezonabilă amplasată într-o curte de doar 2-300 mp. În mod normal, am spus…
Făcuseră anterior câteva vizite unor proprietăţi, se plimbaseră un pic prin noroiul din zonă. Ne povestiseră sideraţi despre lucruri ce fac parte din normalitatea noastră. Străzile neasfaltate, fosele septice, lipsa brutală a infrastructurii şi a civilizaţiei. Totuşi, necesităţile îi împingeau aici. Totuşi trebuiau să cumpere. Îmi amintesc reacţia pe care au avut-o ungurii atunci când li s-a adus la cunoştinţă cât de departe sunt posibilităţile lor financiare de preţurile ofertelor din zonă. Un imobil similar, la stadiul de “roşu”, costa 150-180.000 euro.
Uimiţi şi neînţelegând noţiunea de “la roşu”, au întrebat stânjeniţi:
-“Ce ar mai trebui făcut într-un astfel de imobil? Şi cât ar mai costa?”
Li s-a răspuns cu zâmbet şăgalnic:
-“De la stadiul actual mai sunt de efectuat următoarele lucrări interioare: instalaţii electrice, sanitare şi termice; după care urmează tencuieli, şape, tavane false, gleturi, zugrăveli, obiecte sanitare, gresii, faianţe, prize, întrerupătoare, termoizolarea mansardei; la final centrala termică, radiatoare, automatizări. Apoi, la exterior, sistem termo, tâmplărie PVC cu geam termopan, glafuri, tencuială structurată, jgheaburi, burlane, parazăpezi. Aa, şi…să nu uit… racordarea la utilităţi (gaze, energie electrică, puţ de mare adâncime, hidrofor, presostat, pompă, microstaţie epurare) apoi în curte, trotuare, amenajări, scurgeri pluviale, gard, porţi (auto şi pietonale), umplutură de pământ, răsaduri, etc. Adică…cam tot!”
Bulversaţi de penibilul situaţiei, au reuşit să întrebe, gâtuit, pe acelaşi ton politicos:
-“Şi… cât ar mai costa toate astea?”
-“Păi, cam încă o dată pe-atât!” a venit răspunsul sincer, “Sau, cu indulgenţă, încă vreo 70-100.000 Euro”.
Atunci au deschis pentru prima dată valiza neagră, atunci am văzut banii cash pe care aceasta îi conţinea. Nu au intenţionat să ni-i arate, nu, căutau doar un album foto. Achiziţionaseră de curând un imobil luxos, în mărginimile Budapestei şi ne-au arătat pozele. Păreau ilustrate, felicitări, orice altceva, numai poze făcute de un amator, nu. Casa părea desprinsă de pe coperţile materialelor publicitare, minunată, înconjurată de zone verzi, vecini prosperi şi mult bun-simţ. Parcate, din pozele prezentate ne surâdeau un Audi 80 şi un VW Passat penultimul model. În Bucureşti şi prin periferii, asemenea maşini aveau la acea vreme doar o femeie care ne făcea curăţenie şi nea Vasile, instalatorul care desfunda fosele cu vidanja. Casa ungurilor costase 160.000 Euro, complet finisată şi absolut complet mobilată (inclusiv electrocasnicele).
În timp ce ne despărţeam amiabil, din pragul uşii, unul dintre cumpărătorii veniţi din ţara vecina ne-a întrebat scărpinându-se în vârful capului, încă nedumerit :
-“Am o mare curiozitate! De ce sunt aici preţurile aşa de mari? Este o zonă specială? Cum se numeşte? Ce e aici?”, probabil aşteptând o zonă cu rezonanţă internaţională.
Răspunsul a fost simplu:
-“Aici e Popeşti-Leordeni…”
P.S. Odată încheiat acest mic preambul, această scurtă şi tristă readucere aminte, putem călători cu adevărat prin lumea imobiliară a anului 2008 – Anul marilor greşeli! Personajele principale vor fi Ignoranţa, Inocenţa şi Credulitatea, trei surori bune, nu vitrege. Şi…prietene la cataramă cu Foamea, Lăcomia şi Nesaţul.
Pentru o cât mai fidelă devoalare a acelui an nefast, o cât mai bună relevanţă a detaliilor, am răsfoit printre amintiri, încercând să găsesc cea mai cinică tranzacţie imobiliară… Nu am întocmit un top, dar cu siguranţă am identificat una dintre cele mai sfruntate. În mod ciudat, nu se referă la vila din comuna Berceni ce s-a vândut contra sumei de un milion de euro, nici la parcelele de teren extravilan pierdute în colburile Ilfovului ce se tranzacţionau la 100 euro/mp. Nu! Tranzacţia respectivă are ca obiect o garsonieră aflată în ultimul bloc din Bucureşti ce s-a vândut cu preţul de 82.000 de euro. Un bloc construit în anul 1964 ce conţine, înşirate pe holurile sale lungi şi anoste, sute de garsoniere având suprafaţa de 28,5 metri pătraţi.
Nu este nimeni vinovat pentru anul 2008. Aşa a fost filmul!
Pe curând!
