Cumpărător, adjectiv

Posted on March 21, 2012 by Giulio Angheloiu

Vreau să fraternizez cu denigratorii programului guvernamental Prima Casă!!!
Să nu se bucure prematur, nu mă raliez considerentelor pe care ei le-au pus la baza protestelor. Eu am motivele mele…

Aşadar, îmi doresc să nu se reediteze, îmi doresc să nu mai existe Prima Casă 5. Ce-o fi?? Şi, la urma urmei, ce-o fi, o fi…

Poate au dreptate contestatarii, poate jumătatea lor de adevăr este mai mare decât a noastră, a susţinătorilor programului. Nu ştiu de ce m-au năpădit brusc aceste sentimente unioniste (nu pacifiste). Poate din înţelepciunea pe care, fără vreun merit, o dobândim odată cu înaintarea în vârstă.

Motivele reale?! Să vă explic…

Îi studiez atent pe toţi doritorii şi debitorii programului Prima Casă, îi întorc imaginar pe toate părţile, ÎNAINTE să achiziţioneze un bun imobil, dar şi mult timp DUPĂ acest fericit eveniment.

Ce observ la ei ÎNAINTE? Le citesc, în gesturi şi atitudini, înfrigurarea, dorinţa, disperarea de a fi PROPRIETARI. De-ar fi să fie, de-ar fi ca guvernul să nu iscălească ordonanţa de prelungire a programului, 70% dintre ei tot şi-ar lua casă, cu un alt instrument financiar ori pe altă cale. Tot şi-ar vinde un rinichi, tot şi-ar implora părinţii, tot s-ar împrumuta de la cămătari, oricum nu şi-ar găsi liniştea până nu şi-ar îndeplini visul, până nu şi-ar satisface nevoia. Ceilalţi 30% ar intra într-un stand-by, ar aştepta alt moment oportun, ar hiberna activ, dar nu ar renunţa NICIODATĂ!

Ce observ la ei DUPĂ? După ce se termină şampania, după ce se diluează savoarea momentului de euforie din biroul notarului public… Să-mi fie scuzată sentinţa dură pe care o dau acum. Un procent semnificativ din cei inimoşi, din cei ce au iscălit şi au făcut pasul, nu merită să fie proprietari! Da, aţi citit bine! Un procent important din cei ce îşi împlinesc VISUL ar trebui trecuţi pe o listă neagră şi trimişi la recalificare socială. Nu toţi. Doar cei ce, odată ajunşi proprietari, calcă în picioare regulile elementare ale bunului simţ, codul civil (şi pe cel penal, deseori), moralitatea. Doar cei ce merită, în cel mai bun caz, un colţ de grotă pierdută la mare altitudine, departe de civilizaţie şi de regulile de convieţuire. Repetenţii societăţii…

S-au întocmit şi publicat fel şi fel de statistici privindu-i pe debitorii Prima Casă. S-au scris şi aruncat în eter, fel şi fel de cifre, întârzieri la plată, avantaje/dezavantaje aduse economiei, pe orizontală, câş, sau verticală; s-au discutat pe forumuri sau bloguri despre utilitatea/inutilitatea programului, credulitatea/ignoranţa unora. Dar nimeni, nimeni!, nu a făcut un demers elementar, primordial. Să spunem că în postura de debitori se prezintă onorabil, îşi plătesc ratele la timp, sunt consemnaţi cu cea mai mică marjă de neplată din istoria creditării post-decembriste. Dar…ca proprietari??, ca proprietari cum se descurcă?? O imagine face cât o mie de cuvinte, aşadar un album cu poze bine făcute ar constitui cel mai solid set de contraargumente. Poze dintr-o baie, de pe un hol, dintr-o curte comună, de pe o dependinţă oarecare. Nimeni, nimeni!, nu a povestit despre modul în care îşi batjocoresc proprietăţile cei ce le obţin (zic eu acum!) facil.

5% dintr-o garsonieră (avansul necesar şi atât de uzitat începând cu 2009) este preţul unui laptop bunicel. 5% dintr-un apartament de 2 camere reprezintă aproximativ costurile unei excursii de o săptămână la un hotel mai răsărit din Turcia; 5% dintr-unul de 3 camere, un Revelion cu copiii la Poiana Braşov. Oricine poate face acest minimum de efort, oricine poate rămâne cu vechiul HP, nebronzat sau acasă în jurul bradului. Şi, ca urmare a acestui meschin efort, poate deveni proprietarul unui imobil. Şi nu e corect! Nici o furcă caudină, nici o punte a suspinelor, nici un râu de trecut înot. Ratele ulterioare sunt mizilic şi au valoare, în cele mai multe cazuri, mai mică decât cei ce plătesc chiria unui aceluiaşi tip de imobil. Ce aseamănă 2 vecini, unul chiriaş, celălalt primacasist? Lehamitea cu care-şi îngrijesc cei 4 pereţi, dar şi sictirul cu care privesc tot ceea ce este după aceştia, în exterior. Sila cu care curăţă păianjenii de prin colţuri, scârba cu care spală treptele de la intrare, groaza cu care-ar ieşi la dat-zapada din faţa blocului. Ce-i mai aseamănă? Consecinţele unei eventuale evacuări în situaţia neplăţii ratei/chiriei. Ce pierd, fiecare dintre ei în această situaţie? Pielea ursului din pădure. Nimic. Sau cel mult o dorinţă, de a fi proprietar, nefundamentată moral.

I-am studiat, curios, pe cumpărătorii ce alergau cu limba scoasă după imobile în condominii, ansambluri, proiecte rezidenţiale, pe cei ce implorau (şi plăteau extra!) zone verzi, spaţii de joacă, barbeque, locuri de parcare şi de agrement. Şi? Odată ce le-au dobândit? Încerc să concluzionez elegant şi fără a fi pătimaş: s-au dovedit a fi total nepregătiţi pentru dialogul impus de o comuniune forţată, necopţi pentru calitatea de proprietari, needucaţi emoţional şi execrabili administratori. Şi, mulţi dintre ei, nepregătiţi financiar pentru a întreţine corespunzător cota indiviză ce le revenea din părţile şi dependinţele comune, din acest tot unitar care-i atrăgea prin titulatura frumos trasată pe pliantele colorate: ansamblu rezidenţial, proiect imobiliar, condominiu sau orice alt curcubeu de marketing.

Nu i-aş blama cu precădere pe impotenţii financiari, pe cei ce au intrat într-un joc ale cărui reguli nu le-au fost citite înainte. În nici un contract de credit, ipotecă sau vânzare-cumpărare nu se stipulează faptul că, pe durata existenţei construcţiei (prevăzută în legea locuinţei), se cheltuieşte o sumă echivalentă cu dublul costului de producţie al bunului imobil. Pe mentenanţă, întreţinere, administrare.

Doamne!, nefericiţi trebuie să fie cei ce nu au în sânge acest instinct, al administrării bunului în care se întorc seara acasă. De ne-am fi tras din huni, mongoli sau tătari, poate aş fi înţeles, dar eu am citit altceva, în cărţile de istorie scria că noi n-am migrat niciodată, că sărutam pământul şi temeliile caselor. Că am stat în calea năvălitorilor ce umblau cu fleica de carne sub şaua cailor, a celor cu corturile, a celor cu du-te-vino în vene. Că ne otrăveam fântânile, ne pârjoleam lanurile, că ne dădeam viaţa pentru un…ACASĂ. Oare e vrăjeală tot ce-am învăţat în şcoala primară sau a dispărut din noi gena ce ne dădea imboldul de a pune mâna pe mătură?

Nu vă mai duceţi copiii la Grigore Antipa pentru şerpi, păianjeni, viespi, jivine împăiate. Nu vă mai înghesuiţi acolo în faţa vitrinelor, a insectarelor. Haideţi cu mine să vi le arăt pe toate vii! Unde? În casele românilor. Reptile, târâtoare, rozătoare, lighioane de tot felul. De ce să mergeţi până în Australia pentru a întâlni adrenalina şi trăirile intense? Vă trimit eu în locuri în care să simţiţi pericolul inedit. De-adevăratelea! Atâta doar că nu veţi vedea albastrul cerului, dar cu puţină imaginaţie puteţi trece peste acest impediment, în timp ce vă uitaţi la stalactitele de pe tavanele subsolurilor şi debaralelor. Ieşind în curtea blocului veţi avea parte de aceeaşi vegetaţie luxuriantă, de aceleaşi experienţe ca-n expediţiile celebre. Nu veţi vedea Parcul Naţional Barrington, dar pericolele sunt similare. Dacă vă mănâncă, scărpinaţi-vă!

Fără greaţă. Aici sunt tampoane folosite, pamperşi, vată, dresuri, ciorapi, scârboşenii mult mai detestabile decât lipitorile şi scorpionii din junglele australiene. Luaţi cea mai fandosită cucoană ce coboară dintr-un lift şi pătrundeţi-i în casă. Nu e teren nisipos şi vălurit, nu sunt stânci sacre sau muşte perfide. Dar ce? Vă las pe voi să elucidaţi misterul, faceţi voi proba asta, incursiunea în apartamentul cucoanei cu cele mai lungi unghii false din bloc (sfat util: deschideţi geamul şi lăsaţi uşa deschisă pe tot parcursul vizionării).

Probabil că această decădere îşi are rădăcini şi în legile 61, 18, 112, 10, emise la începutul erei libertăţii. Acestea au împroprietărit de-a valma, şi pe cei ce meritau şi pe cei ce nu meritau. Iar cei de astăzi sunt copiii sau nepoţii celor blagosloviţi cu acea dulce-acrişoară pomană. Cum priveau proprietatea, pe vremuri, cei ce ştiau că oricum primesc una moca de la întreprindere? Cum tratau un imobil ce valora cât un televizor color sau un video-recorder? Ce gene au transmis copilului ce observa cu cât sictir se spală faianţa din faţa aragazului. Ce mesaj s-a întipărit pe retina nepotului ce a văzut mii de chiloţii înşiraţi pe balcoane? Ce tip de conduită i s-a impus în faţa flegmelor de pe casa scării? Ce amprentă au lăsat înjurăturile cu vecinul de la parter? Ce tablou a văzut atunci când era trimis să ia murături din subsolul mustind a scursuri de tot felul? Cum să dezavueze un minor mizeria, când părinţii lui se bălăcesc în ea? Urmările acestei educaţii precare? Sunt peste tot, ne pândesc la fiecare colţ de stradă, în fiecare ungher de proprietate…

Intraţi pe cele mai celebre reviste lunare de popularizare a ştiinţelor, Amazingrace.ro, Ziarul Ştiinţelor, Ciel Voyages, şi spuneţi-mi o onomatopee, vietate mică sau tufiş pe care să n-o întâlniţi primprejurul nostru.

Asta înseamnă proprietate? Ăsta e dreptul fundamental prevăzut de constituţie? Dreptul de a băli după un bun pe care, odată dobândit, să-l degradezi, murdăreşti, distrugi? Laolaltă cu părţile şi dependinţele, ce prin natura lor sunt în coproprietate forţată, adicătelea la grămadă cu ceilalţi, cu vecinii fără vină? Păi, mai bine… pauză!, mai bine mă fac frate cu impostorii, cu denigratorii programului Prima Casă, cu denigratorii băncilor comerciale, cu contestatarii universali.

Nu mai vreau Prima Casă, nici 5, nici 17. Sau, fie!, să se reitereze, dar cu o condiţie minimală, pusă pe acelaşi plan cu solvabilitatea financiară: aşa cum vânzătorilor li se solicită certificatul energetic al bunului imobil (în 11 pagini), cumpărătorul să posede un certificat de calitate (în 2 cuvinte): bun administrator.

Suntem mulţi cei ce trăim de pe urma dorinţei de a fi proprietari a românilor. Ne desfăşurăm activităţile, ne dezvoltăm strategiile.
Cu toate acestea, nu-mi pot reţine dezgustul când îi vizitez pe mulţi dintre fericiţii posesori ai paşaportului către visul de a fi proprietar.

Putregai, mucegai, lighioane, condens, igrasie, viruşi, şobolani, rapăn, jeg, slin, mânjeală, muruială, scârnăvie, scame şi gunoaie, peturi, spurcăciuni, excremente, spuză, gângănii, usturime, mâncărime, astea sunt argumentele pe care ar trebui să le posteze denigratorii programului, nu vorbele lor deşuchiate aruncate în vântul internetului. Certurile, scandalurile, injuriile de pe holurile blocurilor, din logiile şi simţirile coproprietarilor, lipsa mopurilor şi a pubelelor de gunoi, tălpile pline de noroi ale nesimţiţilor, astea sunt dovezile palpabile că ceva nu e chiar în regulă.

Promiscuitatea în care trăiesc mulţi români mă înfioară. Nu-mi veţi acorda circumstanţe atenuante, sunt convins, decât după ce veţi vedea viaţa (măcar şi pentru o zi) prin ochii unui agent imobiliar, poştaş, bonă, femeie de serviciu, curier, angajat la Nufărul, băiatul de la cablu, depanator TV, instalator.

Pot da oricând o palmă proprietarilor fără merit. Printr-un exemplu eficient, o povestioară scurtă. Un prieten a fugit în străinătate. Normal, casa i-a fost naţionalizată. “Casa” lui însemna jumătate dintr-un apartament de 2 camere în Metalurgiei. Nu a fost revendicată niciodată şi ca atare, noul proprietar (SCAVL Berceni) a închiriat-o unui tânăr. Cealaltă cotă de jumătate a rămas în proprietatea fostei soţii a prietenului meu. Cele două jumătăţi sunt locuite şi astăzi în acest mod, de chiriaş şi de proprietar. Unul a luat sufrageria, celălalt, dormitorul. Ele arată ca Yin şi Yang, două entităţi total diferite, întrupate într-un tot.

O jumătate: albă, impecabilă şi lucind a curăţenie. Cealaltă jumătate: neagră, sumbră şi nefiresc de împuţită. În cadrul aceluiaşi imobil, un perete de bucătărie e raiul, celălalt, iadul; o bucată de baie e lumina, cealaltă, întunericul.

Vă las să ghiciţi care dintre cei doi, chiriaş şi proprietar, îşi îngrijeşte mai bine locşorul.

Le cer, din nou, scuze celor ce admiră şi cumpără produsele din lista următoare: AmbiPur, Ajax, Cocolino, Pronto, Sana, Ariel, mop, aspirator, lavetă, spirt, deodorant de baie, greblă, făraş, mătură, maşină de tuns iarba…

Un singur dubiu mai am, o singură temere mă mai încearcă. De vor scădea preţurile până unde-şi doresc impostorii domeniului imobiliar, de se va prăbuşi piaţa imobiliară până-n hăurile pe care le visează iubitorii de chilipiruri…nu vor deveni imobilele şi mai accesibile duşmanilor lui Dero?! Mai accesibile decât prin Prima Casă?? Nu vreau!

P.S. Am văzut ieri pe google o căutare drăguţă: “imobiliarele şi clienţii ei suciţi”. Probabil a unui agent disperat de vremurile grele.
Ooof, ce bine-ar fi să fie doar…suciţi!


Posted in Agenti imobiliari, Ansambluri Rezidentiale, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Prima Casa, Proiecte Premier, Vile Popesti, Zone din Bucuresti | Tagged , , , , | 21 Comments

Nelegiuirile unui slujnicar

Posted on March 19, 2012 by Giulio Angheloiu

Nu aveţi câteodată senzaţia că retrăiţi evenimente care v-au mai parcurs o dată viaţa? Sau că întâmplările aparţin unor personaje tatuate brutal în memorie? Indiferent că sunt din cărţile copilăriei ori din filmele adolescenţei?

Cea mai tulburătoare filă pe care a trebuit s-o reparcurg vine din “Ciocoii vechi şi noi”. Am avut neşansa să-l întâlnesc pe Dinu Păturică, rămas în literatura română drept exponentul parvenitului fără scrupule. Înzestrat cu o inteligenţă nativă, umbrită însă de răutatea sa exacerbată, personajul era incult, arogant şi ipocrit. Cu toate acestea a avut ascensiune rapidă, atât în cartea lui Nicolae Filimon, cât şi în viaţa mea.

Spre readucere aminte, Dinu Paturică provenea dintr-o familie săracă, însă ambiţia şi dorinţa lui de a deveni puternic şi bogat îl duc în casa lui Andronache Tuzluc. Aparent supus, linguşitor şi săritor, era în realitate un perfid şi un viclean. A câştigat prin tertipuri josnice toată încrederea stăpânului său, a aflat toate slăbiciunile acestuia, dar şi pe ale tuturor celor din jur.

Mă credeţi sau nu, eu l-am întâlnit pe Dinu Păturică! Cei ce i-au fost colegi sau subalterni se cutremură şi acum la amintirea acestei hidoase creaturi, intrate în firma mea ca şofer şi suită în funcţia de manager.

L-am angajat prin anul 2003, în urma unui anunţ dat la mica publicitate. Nici măcar nu m-a sunat în mod direct, ci a venit printr-o recomandare. Avea o primă grimasă de ascuns, un prim fals de implantat. Solicitasem o oarecare vechime iar el nu avea carnetul de şofer decât de vreo două săptămâni. Deci, totul a început cu o minciună.

Mă şochează similitudinile. Cineva îşi amintea că şoferul meu a venit în prima sa zi de lucru încălţat în… papuci. Ori, Nicolae Filimon îşi prezintă personajul “… cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimei”. Până şi descrierea autorului mă înfioară: “scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană. Trăsăturile feţei lăsau să se vadă până la evidenţă că gândirea ce-l preocupa nu erau decât planuri ambiţioase.”

La început a îndeplinit treburi umilitoare, îşi freca stăpânul pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceaţa, cafeaua şi ciubucul. Linguşitor, perseverent şi, în cele din urmă, hoţ, Dinu Păturică se foloseşte de un întreg arsenal de mijloace perfide în tentativa sa de spoliere a stăpânului. Orchestra la perfecţie intriga, avea in sange arta disimulării. Autodidact fiind, a înţeles că trebuie să studieze, aşa că a luat la rând toată biblioteca celui ce-l angajase. Dintre toate cele găsite în rafturi, cărţile lui Machiavelli îl atrăgeau cel mai mult.

Până şi măsurile pe care le-a luat, odată ce a ajuns vătaf, sunt comparabile şi-mi dau fiori. A adus teamă, panică, derută, a înverşunat oamenii unii împotriva celorlalţi, a făcut duşmani din prieteni şi slugi din duşmani.

Primit în casa postelnicului, infamul personaj gândea, să ne reamintim: “am pus mâna pe pâne şi cuţit, curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi iluschiuzarlac (şiretenie, dibăcie – n.n) şi că mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii”. Să rememorăm, de asemenea, contextul în care se desfăşura povestea lui Nicolae Filimon. Fanariotismul a secat ţara de resurse, a înlăturat şi exilat pe cei demni şi patrioţi, promovându-i pe trădători şi impostori. Corupţia, mimarea unei ascendenţe mobile, favoritismul, imoralitatea, erau treptele pe care se baza ascensiunea oricărui personaj din acele vremuri. Vă sună cunoscut?

Dinu Păturică organiza în paralel cu stăpânul său, de ziua Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie 1817, o masă cu mâncăruri rafinate şi băuturi scumpe, “astfel încât ospăţul întrecea în toate pe al stăpânului”. La acel ospăţ, le-a dat corifeilor ciocoismului (numele invitaţilor este sugestiv, Tudor Ciolănescu, Neagu Cioftea, Zamfir Plosca, Vlad Boroboaţă) o lecţie de furtişag din averea stăpânilor, prezentându-le o listă cu două rubrici: una cu socoteala încărcată, cealaltă cu socoteala dreaptă. Este singurul lucru improbabil, singura deosebire între Dinu Păturică şi cel ce i se mai spune încă (spre dezgustul meu şi disperarea lui) “Cătălin de la Premier”. Cel din zilele noastre nu-si va mărturisi niciodată nelegiuirile.

Revenind în 2003…

Şi-a găsit un culoar favorabil în firma mea şi, beneficiind de oarece calităţi (multe dintre ele dobândite pe stradă sau în medii nu tocmai academice) a urcat constant, a ştiut cum să capete un portofoliu de încredere şi notorietate. Din nefericire, calităţile sale antreprenoriale marjau pe ceea ce societatea românească induce ca necesităţi fireşti: datul din coate, călcatul pe cadavre, minciuna ca virtute.

Luaţi-o ca pe ‘mea culpa’, da, l-am susţinut şi încurajat, i-am bătătorit cărările, am marjat la tupeul şi nesimţirea care-mi aduceau deseori, beneficii. I-am împărtăşit toate cunoştinţele, nu am păstrat nimic doar pentru mine, i-am dat toate cheile, i-am destăinuit toate secretele. Fără rezerve sau teamă, cu tot sufletul… 100%!

Am închis ochii, orb, la toate semnalele pe care le-am primit de-a lungul acestor ultimi ani. De la colegii săi umiliţi, de la cei evisceraţi pe nedrept, de la cei ce-mi strigau disperaţi după ajutor.

Un şarpe mic a devenit încet-încet, printr-o îngrozitoare mutaţie genetică, un monstru fără scrupule. Această transformare spectaculoasă nu a avut la bază vreo pregătire de specialitate, vreun trecut educaţional, nu! S-a bazat doar pe tenacitatea cu care specula slăbiciunile celor din jur, pe oportunismul în a lovi pe cei slabi şi a-i şantaja pe cei aflaţi în dificultate, fără scrupule ori discernământ. Nu a citit toate cărţile din bibliotecă…

Din punct de vedere juridic, toate acţiunile i-au fost legale, cât timp a fost sub tutela mea nici un demers nu a avut vreo umbră de nelegalitate. Era singura modalitate prin care-mi putea adormi vigilenţa, singura cale prin care-mi putea căpăta încredere, picătură cu picătură.
Într-o bună zi am considerat că a sosit momentul să-l ung director. Şi, din nefericire, am făcut-o! Un şofer suit la rangul de agent imobiliar, apoi de manager.

Am plătit mare parte din greşelile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Pe aceasta încă o mai plătesc, eu şi cei din jurul meu. Şi din jurul lui!

Poate ar mai lucra şi astăzi în compania mea dacă nu s-ar fi ajuns şi mai departe de-atât, de parcă nu ar fi fost suficient… Din monstru cu chip de om a degenerat în altceva, mult mai periculos: într-un nebun! O formă îngrozitoare de alienare, o demenţă cu care nu m-am mai întâlnit şi cu care, vă doresc!, să nu vă întâlniţi.

Îl pot compara, fără riscul de a greşi, cu ţicnitul (culmea tot şofer!) ce a pătruns recent în nefericitul coafor şi a masacrat, deopotrivă, pe cei consideraţi vinovaţi de mintea sa rătăcită, dar şi pe simplii participanţi ocazionali. Viaţa, cazierul, istoriile celor doi sunt, în multe puncte similare. Cu singură excepţie că nebunul meu nu a pus mâna pe pistol. Încă! Probabil nici nu o va face vreodată, este prea laş şi nu are suficiente gloanţe pentru toţi cei ce-l iau în derâdere. Cât timp a stat în preajma mea a avut oarecare temere, jenă, limite. După ce l-am alungat de lângă mine, s-a dezlănţuit, şi-a arătat adevăratul caracter.

Acum si-a devoalat toate frustrările, şi-a etalat în grădina publică toate defectele. A încercat permanent să se înconjoare de oameni, probabil de teama hâdei singurătăţi, dar a esuat constant. Pe unii i-a cumpărat, cu daruri scumpe şi favoruri fel de fel. A declarat război la tot şi toate, a uitat în fiecare zi cine este, n-a înţeles niciodată ce vrea.

Tertipuri, mişmaşuri, smecherii, acestea consideră că sunt mijloacele cu care se poate urca pe scara economică, cu care se poate câştiga respectul unei comunităţi. Minciuna, pâra, dezinformarea, toate urmate de o deviză ce-l călăuzeşte în colectarea de parteneri: “Duşmanii duşmanilor mei îmi sunt prieteni”.

Îl privesc de departe, cu compasiune şi mirare, îi simt sufletul înveninat de ură, îi simt acţiunile menite să distrugă.
Cineva spunea odată: “Ura este o otravă pe care o bei tu, cu speranţa că va muri celălalt”.

Se schimonoseşte zilnic, a băut această otravă şi…surpriză!… nu moare nimeni. Doar el simte pregnant acea durere înfiorătoare în stomac.
De ce nu beau şi eu otrava? De ce nu-i doresc sfârşitul?!

Pentru momentele trecute, cele în care viaţa nu-l deformase în acest hal, pentru încrederea pe care i-am dat-o şi pentru clipele de loialitate cu care m-a recompensat. Pentru amintirile, realizările, speranţele comune, dintr-un album foto inexistent.
Regrete nu am. Poate doar mă simt stânjenit de incapacitatea de a-l ajuta să decadă în asemenea văgăună umană. De lipsa abilităţilor ce-ar fi putut preveni ca o asemenea hidoşenie să apară printre noi.

Ura ce i-a otrăvit întreg trupul îi mistuie acum şi fizicul. Cu ce va rămâne? Cum se va sfârşi această poveste?
A plecat de mult din preajma mea, dar amintirea lui este încă vie, o oglindă spartă aruncată într-un colţ.

Încercările sale succesive de a-şi extermina fostul loc de muncă, foşti colegi, prieteni, clienţi au indus celor din jurul lui o stare de nelinişte. Turbarea viscerală ce i se citeşte în ochi îi îngrijorează pe puţinii ce-i mai stau în preajmă. A luat cu copy paste tot ce-am făcut mai bun, dar a prelucrat la photo-shop cu inimaginabile tertipuri legale sau nelegale, a presărat totul cu venin.

Constat (şi asta mă face să scriu aceste rânduri)  apogeul nebuniei sale. O cunoştinţă comună îmi mărturisea, bulversat: “Ai avut dreptate, e nebun! Fără acte şi fără vreo speranţă de însănătoşire! Este un pericol!”.

Am fost curios să aflu cum a ajuns la această concluzie. Este terifiant ce am aflat şi, recunosc, o parte din mine ar fi dorit să se bucure. Dar nu a putut, şi nu pricep de ce…

Ca răsplată pentru acţiunile sale samovolnice ar fi drept să vă destăinui ce-am aflat. Dar nu o voi face, este un om bolnav…

În cartea ce m-a tulburat, declinul personajului este brusc şi la fel de spectaculos precum ascensiunea. Dinu Păturică este pedepsit pentru toate nelegiuirile sale, fiind întemniţat în Ocna de la Telega, unde moare de foame, într-o mizerie cutremurătoare. Autorul îl condamnă la chinuri fizice, dar mai ales psihice, pe măsura abominabilei sale vieţi.

Personajul meu nu este în ocnă, este în libertate. Sper să nu-l întâlniţi. Deşi este bolnav, viclenia, brutalitatea şi grosolănia lui mai pot otrăvi încă. Am ales să-i pun în faţă această oglindă. Oare va reuşi să se vadă în ea? Oare va înţelege că, posedat fiind de ură, a pierdut orice capacitate de a percepe realitatea? Aşa cum a pierdut, rând pe rând, toate trăirile umane, fireşti şi atât de dulci…

Probabilitatea să retrăiţi voi înşivă această carte este infimă, aşa că nu vă temeţi.

Am încercat să vă spun această istorie cu zâmbetul pe buze. Se pare că nu am reuşit. Barem să închei aşa cum îmi propusesem, să las deoparte această notă rece şi duşmănoasă.
Aşadar, sper ca măcar sfârşitul romanului să nu semene cu realitatea. Sicriele lui Dinu Păturică şi ale fostului său stăpân s-au întâlnit, ciudat!, la o răscruce de drumuri. Eu nu vreau să mă mai întâlnesc cu el. Niciodată!

P.S. Oare ce vor mărturisi gândurile şi comentariile voastre?! M-ar ajuta mult să-mi spuneţi că v-aţi întâlnit şi voi cu vreun Dinu Păturică, vreodata. Deşi nu cred! E puţin probabil să fi avut şi voi asemenea neşansă.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Diverse | Tagged , , | 22 Comments

Preţul corect

Posted on March 15, 2012 by Giulio Angheloiu

Ce utopie! Să încerci a afla preţul corect. Al unui bun sau al unui serviciu. Ce proiect fantezist! Mai ales când este imaginat cu instrumente care-ţi sunt necunoscute. Şi fără bani în buzunar. Apoi, tu, căutător de fantasme, să-l împărtăşeşti cu dărnicie tuturor, urlând că ai găsit Sfântul Graal… Să alergi cu limba scoasă după ideal, să cauţi fata din vis, destinul perfect sau traseul optim.

Cât de perisabil ar fi “preţul corect”, de-ar fi să-l găsim vreodată!

Nici măcar filozofii, exponenţiali scormonitori după himere şi închipuiri, nu au râvnit vreodată la aşa ceva. În schimb, o facem noi zi de zi.

Primul pas dezastruos a fost implementarea mediei aritmetice în gospodărie. Ce a ieşit? Durata medie a unui act sexual: 11 minute. Dimensiunea medie a bărbăţiei: 10 centimetri. Şi aşa mai departe. Aşadar, dacă într-un colţ al lumii unul are o noapte de amor, lungă şi fericită, se presupune că în altă parte un nefericit tânjeşte jumătate de an cu coşurile atârnând pe obraz. Pentru a respecta media… La fiecare afro-american dotat, 10 nordici sunt în depresie în faţa oglinzii. Pentru a nu încălca statistica… Dacă un tip tandru de la parter îşi sărută soţia, vecinii din bloc îşi calcă în picioare odoarele. Pentru a pondera…

Cam aşa stau lucrurile? Să ne mulţumim cu acest mod de împăciuire, media aritmetică ce mulţumeşte şi pe cel mângâiat de Dumnezeu, şi pe cel marginalizat?! Cel cu aia lungă zâmbeşte din vârful poziţiei, cel cu aia scurtă se bucură că e mai aproape de concurenţă. Ideea este să nu se întâlnească vara pe plajă…

Vă puteţi demonstra singuri utilitatea acestei teoreme. Luaţi un calup mare de gheaţă şi puneţi-l lângă soba bunicii. Puneţi câte o bucă pe fiecare dintre acestea.
După primele minute de scrâşnit din dinţi veţi înţelege că în medie vă este bine…

În medie, nu am nevasta mai rea decât alte femei, nici copiii mai proşti decât ai vecinului, nici cămaşa nu-mi este mai neagră la guler decât a colegului. Ponderat corespunzător, jegul din Pucioasa-Runcu-Sinaia este, în medie, similar cu cel de pe axa Ferentari-Berceni-Primăverii.

Aşadar, preţul corect? Al unui imobil, spre exemplu, se calculează cu aceeaşi gândire rigidă: preţul dăruit de grilele notarilor publici, adunat cu cel visat de vânzători, adunat cu cel oferit de cumpărători, adunat cu un preţ luat la întâmplare de pe un site de imobiliare de la unguri. Împărţim la patru, aplicăm o mică corecţie (aşa, ca pentru zile negre) şi… iată preţul corect. În medie!

Cât costă în medie un epilat perianal? Simplu de tot, vă va spune oricare dintre micii şobolani IT cum se calculează. Mai toţi au, din naştere, implantat un soft în glanda cu care dau verdictul preţului corect. Fără măcar a ieşi din garsonieră. Şi la preţul pătlăgelelor, bordurilor, kilului de lapte bătut. Avem mercurial pentru orice marfă. La prestări servicii e şi mai simplu. Preţul corect se află cu lera: “Ce rahat faci tu de ceri atâţia bani? Ia de-aici cât îţi ofer eu şi zi merci!”

Aşadar, apelaţi cu toată încrederea la statisticienii de pe internet. Îi întâlniţi la fiecare click şi vă vor ajuta în găsirea optimului, indiferent că sunteţi în căutarea unei case cu spatele la soare, a unei vrăjitoare care blesteamă cu har sau a unui căţeluş surd.

Har, ţie, Google! Har, vouă, binevoitori ce ne aduceţi informaţia corectă, ştirea neîntinată, media perfectă!
Fără voi am fi mult mai proşti, mai săraci şi mai păcăliţi…

Dacă nu v-aş fi întâlnit, aş fi plătit exorbitantul preţ pentru discotecile din Ibiza. Aşa, beneficiez din plin de porumbul fiert din Costineşti.
Dacă nu mi-aţi fi dat preţioasele informaţii aş fi plătit apartamentul din Berceni. Aşa, mă bucur de viaţă la ţară şi savurez ajutorul de şomaj.
Dacă nu m-aţi fi luminat, îi sfătuiam pe vecinii mei să viziteze Veneţia, în mirosul infernal de peşte împuţit. Aşa, mănâncă hamsii prăjite şi scuipă seminţe pe esplanada din Brăila.

Cu preţul corect şi cu mediile aritmetice pe care mi le oferiţi cu atâta pricepere şi generozitate, nimeni nu mă mai poate înşela acum…. Am evaluat totul cu aceste criterii valoroase şi simt că am evoluat teribil. Sunt aproape perfect!

Oameni buni, deratizaţi-vă discernământul, extrageţi-vă nasul din lumea virtuală, aşezaţi-vă tălpile pe pământ, gândiţi, şi abia apoi alegeţi. Ce aveţi nevoie, indiferent ce, dar faceţi alegerea cu propriile simţuri, nevoi şi posibilităţi. Cunoscându-vă, desigur, fundul buzunarului şi văzându-vă lungul nasului.

Nu sunteţi pierduţi, sunteţi doar captivi într-o cuşcă ce are distanţa dintre barele metalice un pic mai mică decât circumferinţa capului vostru. Un pic! Depinde doar de voi dacă ieşiţi. Cel mai greu e să iasă capul, trupul iese apoi de la sine…

Preţul corect vă spune să vă segmentaţi maşina în faţa blocului, nu la service-ul auto…
… să vă pingeliţi pantofii în sufragerie…
… să cumpăraţi doar flori de plastic…
… să puneţi pe casă un lighean pe post de antenă parabolică…
… să plecaţi la Lugoj după cămăşi italiene…
… să aveţi o vacă de lapte pe balcon…

Nici în imobiliare nu există preţ corect. Am înţeles noi greşit, după ce comunismul ne-a încorsetat în câteva tipuri de apartamente, în limita literelor alfabetului. Într-un apartament dintr-un bloc tip R întâlneşti pe acelaşi palier un imobil cu faţa spre sud, celălalt cu faţa spre nord. Chiar şi în această puţinătate a modelelor, este greşit a face preţul corect. Poţi să-l faci, eventual, dar va fi apartamentelor orientate către sud, către nord, lângă lift sau exact deasupra ghenei de gunoi.

Un imobil este o entitate. Ne-am obişnuit noi să-l încadrăm într-un cartier muncitoresc, într-o cutumă sau pe o diagramă. Greşeala devine evidentă în zonele în care fiecare entitate este unică (prin caracteristici) sau în cantităţi ce nu permit evaluarea prin metoda comparaţiei. În simplitatea gândirii noastre, un bloc plin de racheţi demolaţi din Dudeşti nu este mai prejos decât cel de vizavi locuit de profesori universitari. Un imobil cu chipul lui Che Guevara zgâriat cu cuţitul pe casa scării este similar cu cel învecinat ce are treptele înnobilate cu trandafiri japonezi. Cum facem preţul mediu pe metru pătrat în acest caz?

Ajutaţi-mă, că eu nu pricep…

Voiajând toată viaţa prin hoteluri de 2 stele cu plus, nu veţi păşi nici pe mozaicurile din Burj Al Arab-Jumeirah, nici nu veţi dormi în cort pe plaja din Vama Veche.

Căutând media, optimul, preţul corect, vă veţi amăgi singuri în fel şi chip. Veţi smulge sigla de pe BMW-ul vecinului şi o veţi lipi pe botul Daciei; veţi declara carnea de iepure ca fiind de post; vă veţi simţi protejaţi, aşa, de departe, de extreme şi de trăiri.

Epilându-te la subraţ cu Bic-ul, te poţi crede într-o baie turcească, răsfăţat de femei frumoase; la fel de bine cum te poţi crede într-o sală de fitness sau răstignit pe cruce după ce ai mântuit omenirea. Dar, în realitate (în medie) nu eşti decât un chitros ce se zgâieşte într-o oglindă.

Unii se căsătoresc din dragoste, alţii ca să nu mai plătească pentru satisfacerea necesităţilor fireşti. Media o calculaţi voi! Unii pun preţ pe satisfacţiile materiale, alţii pe cele spirituale. Faceţi şi aici media! Un cioclu vede moartea într-un fel, un ipohondru, dintr-un cu totul alt unghi. Puneţi-i să calculeze preţul corect al unui coşciug pe ei, apoi pe un sinucigaş şi apoi pe un iubitor de viaţă. Facem media aritmetică şi aflăm astfel preţul corect?

Cunosc puţine persoane ce dau zilnic “delete” acestui tip de spam, preţului corect. Şi-i simt fericiţi sau mulţumiţi. Şi după ce au achiziţionat un bun imobil, şi după ce au fost la shopping, şi după ce s-au întors din Grecia. Pentru ei a fost suficient să nu alerge după un preţ mediu corect per metru pătrat, litru sau kilometru.

Îi schimb, îi studiez cu atenţie pe cei ce au căutat chilipiruri. Nu reuşesc să le observ pe chipuri vreo mărturie a mulţumirii de sine. Împăcarea cu situaţia a durat în cazul lor doar câteva clipe, momentele achiziţionării bunului său serviciului respectiv, apoi nemulţumirea, frustrarea, iritarea le-au invadat simţurile. Che Guevara de pe casa scării se răsteşte acum la ei, nu mai este la fel de prietenos ca-n ziua vizionării apartamentului; talpă pantofului cumpărat de pe aleea din faţa mallului (era mai ieftin!) este acum duşmănoasă şi plină de cuie; bideul ce părea că se încadrează în preţul mediu refulează şi nu dă nici apă caldă; fata visurilor, cunoscută printr-o cunoştinţa de pe facebook, e de fapt o nenorocită, are mătreaţă uscată şi-i lipsesc premolarii.

Oare şi acesta este un sofism?
Atunci, iertaţi-mă, voi, dragi adepţi ai preţului mediu corect per unitate de măsură.

P.S. “Înainte de nuntă te gândeşti că mai bună decât ea nu există. Înainte de divorţ, te gândeşti că mai rea decât ea nu există.
Şi de fiecare dată greşeşti!”


Posted in Agenti imobiliari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Prima Casa, Proiecte Premier, Zone din Bucuresti | Tagged , , | 72 Comments

Calul lui Caligula

Posted on March 12, 2012 by Giulio Angheloiu

Pentru unii, weekendul ce tocmai s-a încheiat a fost foarte trist. Pentru ipocriţii şi frustraţii ce analizează piaţa imobiliară cu propriile impotenţe, cu instrumente false, cu dorinţe absurde. Nopţi albe şi pentru cei ce prevestesc zi de zi apocalipsa real estate, neînţelegând acest fenomen viu şi efervescent.

Nu am putut niciodată să-i ignor pe cei ce preconizează, prognozează, diagnostichează piaţa imobiliară. Cu ei, faţa lucrurilor este completă, cu negi, bube şi defecte. Fără ei, tenul ar fi imaculat, fardat nerealist, imobiliarele ar fi perfecte, deci anoste. Adevărul pur ucide, ca şi oxigenul care, în cantitate de 100% fiind irespirabil, trebuie completat cu fel şi fel de ingrediente.

Se apropia primul târg imobiliar al anului 2012 şi unii anticipau o lipsă a interesului general, prevesteau colapsul, prăbuşirea imobiliară a căror arhangheli, desigur, sunt doar ei, pricepuţii.
Nu intenţionez să le apăs degetul pe rană (unii îmi sunt chiar simpatici),  vă spun vouă, celor ce nu aţi putut participa la acest eveniment din varii motive.

Până şi cei mai optimişti, printre care NU mă număr, au fost luaţi prin surprindere de cele întâmplate, de valul de interes şi dorinţă. Un libidou imobiliar după care tânjeam, trebuie să recunosc.

Doritori de case, vile, apartamente, terenuri, spaţii comerciale, au invadat Sala Palatului, în toate cele 3 zile ale târgului. Doritori de toate vârstele, de absolut toate categoriile. Au venit din Canada sau din blocul de peste drum, pentru a-şi satisface o necesitate, pentru a-şi împlini un vis, sau pur şi simplu pentru a investi în imobiliare. Au venit cu nou-născutul în landou sau sprijiniţi în baston, au venit la braţ cu soţia sau ţinându-şi la piept nepoţii. Nu am prea vazut curioşi… Aş putea eticheta clasic “S-au călcat în picioare”, dar nu o voi face, voi lăsa imaginile surprinse de camerele de filmat să vorbească, sunt elocvente şi, vă garantez!, nu sunt prelucrate la photo-shop.

Nu vreau să analizez cauza acestui masiv interes, nici măcar efectele sale. Nu vreau să prezic revenirea pieţei, revigorarea speranţei, renaştererea totală a încrederii în imobiliare. Nu vreau să propovăduiesc soarele, laptele şi mierea. Ştiu prea bine cum stăm şi unde ne aflăm. Va mai trece multă apă pe Dâmboviţa până lucrurile se vor aşeza pe un făgaş cât de cât firesc, normal şi decent (Dumnezeu ştie care-or fi astea şi când vor veni!).

Tocmai de aceea, întâmplările weekendului trecut sunt remarcabile, ameţitoare şi, ca atare, demne de menţionat. Fără a considera ca păcătuiesc…

În lipsa unor considerente solide şi nedorind să fiu profet mincinos, m-am amăgit cu trei argumente. Am pus, aşadar, fluxul mare de vizitatori pe seama a doar trei factori.

1. Mulţi bani cash, multe depozite strânse (cum-necum!) în bănci, dar şi o oarecare doză de reticienţă a populaţiei privind această strategie (randamentul banilor ţinuţi în bănci este amuzant). Toate acestea fiind încununate de neîncrederea în instituţiile pe care deponenţii le-au mandatat ca administratori ai economiilor şi speranţelor de mai bine (zilele trecute, un cumpărător a plătit preţul unui apartament din 6 conturi bancare deschise la 6 instituţii diferite; aşa considerase el că-şi protejează banii, deşi sumele depuse la fiecare bancă erau cu mult sub suma garantată de stat).

2. În ultimii ani, pe fondul binecunoscutelor evenimente politice, economice şi financiare, mulţi şi-au înfrânat nevoile, instinctele, dorinţele. Mulţi (poate prea mulţi!) au intrat într-un stand-by nedefinit, pe perioadă nedefinită, clacând în faţă presiunii media şi a propriei raţiuni. Acum au considerat, probabil, că a venit timpul pentru a ieşi din letargie.

3. Iarna cruntă, ce tocmai pleacă, a încătuşat în mare măsură orice activitate, de bază sau cotidiană. Soarele a topit şi zăpada, dar şi un pic din neîncrederea tatuată de criză. Subconştientul pune acum un semn de egalitate între primăvară şi moment oportun, între iarbă verde şi situaţie favorabilă. Pentru orice demers, pentru deschidere către viaţă, indiferent că acest lucru înseamnă programarea concediului de la vară, o investiţie imobiliară sau o epilare inghinală şi o fustiţă scurtă. Se vor redresa deopotrivă şi saloanele de înfrumuseţare, şi agenţiile de turism şi cele imobiliare. Dacă se vor redresa! O vor face toate odată, simultan sau la intervale scurte de timp, aşa cum au căzut şi în derizoriu, o dată cu dumneavoastră, cu noi, o dată cu tot ce e în jur.

Veţi afla când se va întâmpla acest lucru, neîndoielnic. Imediat după ce florăresei din colţul străzii dumneavoastră îi va creşte deverul, imediat după ce veţi afla că vecinii din bloc încep să-şi cumpere LCD-uri, imediat după ce colegul de birou îşi va schimba maşina.

O poveste de la târgul imobiliar, o imagine ciudată şi neaşteptată (recunosc!) întâlnită la una dintre ieşirile Bucureştiului: un agent imobiliar (depăşit de situaţie, dar totuşi inspirat) se îndrepta spre o locaţie din Ilfov. În spatele autoturismului său inscripţionat cu sigla companiei se afla un convoi format din alte 11 maşini ale cumpărătorilor dornici să facă şi un tur real al proprietăţilor prezentate la standuri.

Cel mai puţin important lucru este CE vizau doritorii prezenţi la standurile Project Expo, apartamente în Berceni, vile în Corbeanca sau terenuri în Popeşti-Leordeni. Cu adevărat important este doar faptul că aveau treabă. Cu imobiliarele! Nu veniseră să înjure dezvoltatorii, nici să-şi plimbe copiii în Parcul Cişmigiu.

Pe lângă toate cele expuse, rămân de actualitate eternele polemici: prea mari preturile, prea mici suprafeţele; prea cocoşate dobânzile, prea duri bancherii; preţul corect, 1.000 sau 300 de euro per metru pătrat construit; case de lemn şi vată minerală sau imobile edificate cu materiale convenţionale; zone, infrastructură, utilităţi, da!, sunt subiecte de dezbătut. Azi, mâine, forever…

În antichitate, Caligula şi-a făcut calul senator. Îmi imaginez bietul animal suit în acest mare rang al Imperiului Roman şi nu-mi pot stăpâni un gând. O similitudine între acesta şi nepotriviţii ce dau verdicte, analizează, trasează cincinale nefaste şi se pronunţă asupra viitorului nostru imobiliar. Săracul animal, săracul Incitatus…

P.S. Iniţial, eram hotărât să batjocoresc un pic impostorii, să le dau câteva palme peste bucile obrajilor, să le zâmbesc şăgalnic, apoi să le fredonez tendenţios: “Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă!”.
Dar îmi pare bine că m-am abţinut.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Ansambluri Rezidentiale, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Prima Casa, Proiecte Premier, Targuri Imobiliare, Zone din Bucuresti | Tagged , , , | 72 Comments

Mama, I’m coming home

Posted on March 6, 2012 by Giulio Angheloiu

Mi-l amintesc adesea pe tatăl meu stând cu urechea lipită de radioul din sufragerie. “Europa Liberă” era singura fâlfâire de libertate, unica portiţă spre speranţă. Libertate sau speranţa ce-i puteau fi luate într-o clipă de vreun perete prea subţire sau de vreun vecin cu ştate de plată la securitate. Este greu să povestim copiilor noştri astfel de lucruri, este dificil să le spunem de unde venim noi. Istorisirile ar părea ireale şi necredibile.

Mulţi dintre noi existăm datorită unui grotesc decret emis în 1966 ce interzicea avorturile. 44.000 de nou-născuţi în fiecare lună, la acest record se ajunsese în 1967, dublu faţă de anul premergător maleficei ordonanţe.

Statistica privind natalitatea anului 2011 spune sec: 14.917 nou-născuţi (medie lunară), deci de 3 ori mai puţini.
Date şi consemnări privind aceste aspecte există în România începând cu anul 1930. Studiindu-le, se observă că anul 2011 aduce minimul istoric, cu o mică excepţie înregistrată în perioada 1956-1959. Ce s-a întâmplat atunci?! Naţionalizarea, prigoana, trauma, osânda unui popor. Aşadar, anul trecut este mai aprig decât acea tulburătoare din istoria României? Nu războaiele mondiale, nu pecinginea roşie, ci…libertatea ne-a căsăpit?! Ce decret îngrozitor a dus la asta?

Parcă pentru a desăvârşi această stare de fapt, avem zi de zi Marea migraţie. Tineri, copii, adolescenţi ce zboară prematur din cuib. Departe! Cât mai departe. Şi nu se mai întorc niciodată. Lăsând în urma prăpădul, sate îmbătrânite, oraşe nepopulate, părinţi sfâşiaţi de dor şi griji şi, per total, o ţară fără viitor.

Îi consider alungaţi sistematic, siluiţi programat, condamnaţi la o viaţă fără sprijinul tutelar firesc.

Pe lângă legiuitori şi conducători, părtaşi la devalizarea viitorului şi răspunzători de acest exod, există şi oameni de rând care văd beneficii în această situaţie. Cinismul absolut l-am întâlnit acolo unde nu l-aş fi căutat niciodată: într-un comentariu aferent unui blog imobiliar. Un tânăr, folosind considerentele statistice de mai sus, prognoza şi savura o iminentă scădere a preţurilor imobilelor. În viziunea sa, scăderea numărului de cumpărători este în strânsă legătură cu scăderea populaţiei (natalitate scăzută+marea migraţie) şi, pe cale de consecinţă, balanţa economică va duce la o severă diminuare a preţurilor caselor. Era chiar decis să aştepte până când acest lucru se va înfăptui.

Mă acomodez greu cu ideea că sunt foarte mulţi tineri, rămaşi printre noi, ce gândesc şi pun temei viitorului lor (şi al nostru) în acest mod. Nu legat de imobile sau achiziţii de bunuri materiale, nu, ci în general. Nici măcar nu-i pot blama, nu au nici o vină, ei sunt doar un produs a două decenii de libertate neînţeleasă, ce a adus cu sine decadenţa şi degringolada.

De-ar fi ştiut tatăl meu ce-şi doreşte atunci când asculta pe furiş “Europa Liberă”, sunt convins că ar fi închis radioul.

P.S. Îi rog pe cei ce nu au copii plecaţi departe, pe cei ce nu au plâns nici o noapte de dor, pe cele ce nu au bărbaţi la muncă în Afghanistan sau Kazakhstan, pe cei ce nu tânjesc după vreun suflet emigrat pe alte continente, să nu ia în considerare aceste rânduri.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Diverse, Imobiliare, Uncategorized | Tagged , , | 11 Comments

Coliba unchiului Tom

Posted on March 5, 2012 by Giulio Angheloiu

Multe generaţii de români (printre care şi a noastră) au trăit cu impresia că imobilele în care-şi fac veacul nu sunt decât nişte “cutii de chibrituri”, meschine şi improprii. Asta în timp ce vecinii noştri europeni sau cei de peste gardul transatlantic se lăfăie în palate veşnic luminate şi făr’ de cusur. Încorsetaţi în cutume, ignoranţă sau cenzură, românii băleau în faţa televizoarelor, comparând renumita fermă din Dallas cu casa de chirpici a bunicii. Nu prea făceau distincţie între petrolul din fundul curţii lui J.R. şi pata unsuroasă de sub bătrâna Dacie segmentată pe balcon, confundau uleiul de pe mâna lui Bobby Ewing cu cel de pe strungul năclăit din uzina IMGB. Nu contau filmele, Beverly Hills, Familia Bundy sau telenovele sud-americane, ci faptul că spaţiile largi şi generos vitrate în care se trăgeau cadrele reprezentau idealul, optimul şi normalitatea, totodată.

Cu timpul, porţile către lume s-au deschis, românii au putut zbura în cele 4 zări. Au intrat în chicinetele garsonierelor de pe Champs Elysees, au dormit chirciţi prin studiourile madrilenilor de pe Gran Via, s-au îngrămădit în apartamentele cinice ale milanezilor. Au învăţat, încet-încet, din propriile experienţe (ori din cele ale norocoşilor) să nu mai compare bungalow-urile din Tenerife cu şandramalele din Pantelimon, insulele greceşti cu periferiile Berceni-ului şi echitaţia cu carnea de măgar.

Unii, totuşi, nu au căzut pradă deznădejdii sau resemnării şi speră în continuare la bucătarii americane în care să-şi prăjească cârnaţii de Pleşcoi, la o curte englezească în spatele blocurilor confort 2 sau la cadă Jacuzzi cu hidromasaj pe strada lor fără apă curentă.

Dar nu aceştia reprezintă trendul. Regula este dată acum de cei ce şi-au domolit tendinţele ultraspatiale, de cei ce au înţeles că unui imobil îi atârnă în coadă şi şirul facturilor la utilităţi, întreţinerea piscinei sau mentenanţa liftului ultramodern. Aşadar, nu mai visează la livinguri cât curtea vecinului şi caută spaţii echilibrate, decente şi corecte, suportabile atât la achiziţie, cât şi lună de lună.

Constat (din ce în ce mai rar, e drept) că cei mai ranchiunoşi dintre noi sunt încă săgetaţi de invidie. De fiecare dată când le intră un şoricel în cămară, le crapă gletul pe un perete sau li se arde un circuit electric, le scapă printre dinţi o înjurătură însoţită de invariabila: “Ehe, ce case au aia de-afară! Acolo nu s-ar fi întâmplat aşa ceva!…”

Pentru aceştia m-am hotărât să dau termene de comparaţie, să le povestesc despre proprietăţile din alte părţi ale lumii. Despre case şi întâmplări cu case. Să nu cădeţi în păcatul turistului, să nu puneţi pe talerele aceleaşi balanţe o casă de care aţi beneficiat în vacanţa din Creta cu cea care vă împovărează rutina zilnică; să nu comparaţi mocheta din ascensorul unui hotel de 4 stele din Elveţia cu linoleumul de pe holul blocului din Colentina. Comparaţi întotdeauna mere cu mere, doar aşa va ieşi o judecată corectă şi, la final, o sentinţă dreaptă.

Deşi eram tentat să încep cu casele vecinilor noştri europeni, un telefon primit de pe continentul nord-american mi-a schimbat articolul. De-acolo ne-au venit crizele imobiliare şi financiare (nu în ordinea asta!), de-acolo m-am decis să pornesc la drum. Nu vă voi povesti sejururi, ci moduri de a fi; nu vă voi spune simple întâmplări, ci stări de fapt. Corespondenţi la faţa locului vor fi rude, cunoştinţe, prieteni pe care destinul i-a împrăştiat de la un capăt la celălalt al lumii.

Telefonul primit din SUA m-a amuzat teribil, iar păţania celei ce a trăit-o este grăitoare. Monica se afla acolo cu nişte prieteni şi se pregăteau de întoarcerea spre casă. În ultima seară a periplului lor american au găsit găzduire în somptuoasa vila a unui american avut. Primitoarea gazdă le-a pus totul la dispoziţie, apoi a plecat la o festivitate, promiţând că va reveni dis-de-dimineaţă pentru a-şi lua bun rămas. Românii ştiu să petreacă, mai ales în ultima lor noapte de concediu. Şi au făcut-o! Au aprins focul în magnificul şemineu ce domina family-room-ul, au pregătit bucatele, muzica şi băutura. Muzica a fost prea tare, iar băutura, se vede treaba, prea multă. În timpul horei stârnite ad-hoc s-au dezechilibrat, s-au învălmăşit şi…s-au dus prin perete. Şi duşi au fost! Cu peretele vilei, cu şemineul, claie peste grămadă… cu totul. Subit, le-a îngheţat sângele în vine…ameţeala a dispărut. Au contemplat minute în şir isprava lor. Nu înţelegeau cum a ajuns şemineul în curte, proptit de gardul vecinului, de ce vilei îi lipsea o bucată consistentă, de ce se vedea cerul din living. Au luat la pipăit fiecare obiect pe care-l distruseseră. Frumosul şemineu era de fapt un mulaj din fibră de sticlă, cărămida aparentă ce făţuia imobilul era tencuială acrilică, pereţii nu aveau mai mult de 13 cm (un sandwich, având structură de rumeguş presat şi interiorul din vată minerală şi spumă poliuretanică).

Speriaţi (şi puţin indignaţi), petrecăreţii aveau acum o misiune de îndeplinit. Au căutat prin subsol resturi de materiale de construcţie, găleţi, halate, unelte; au cumpărat de la un magazin din apropiere aracet, hârtie creponată, cuie, ziare, superglue şi, într-un hilar hei-rup, până spre dimineaţă casa arăta ca nouă. Lipită! Cărămidă de pe exterior le zâmbea şăgalnic, dar dădea aceeaşi impresie de durabilitate.

Mai mult de 90% din casele individuale şi multifamiliale ale Nord-Americii (de tip duplex, triplex sau apartamente) sunt construite astfel, locuinţe rapide şi ieftine. Au pereţii exteriori de 125 mm şi cei interiori de 90 mm (luaţi o riglă, mergeţi în baie, măsuraţi-vă, apoi zâmbiţi victorioşi: sunteţi mai tari!). Nu contest prin asta casele de lemn, eu doar istorisesc.

Aşa m-am decis să încep periplul imobiliar cu uimitoarea poveste a unchiului Tom. Acesta era un adolescent atunci când a ajuns să fie uns drept frizerul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

După trecerea în nefiinţă a liderului comunist, priceputul tânăr şi-a câştigat notorietatea printre mai-marii partidului unic, reuşind să-l tundă chiar şi pe Ceauşescu. Ne povestea cum aceştia îi lăsau şpagă de 100 de lei sub gulerele cămăşilor lor scrobite. După ce-i fasona şi ştergea meticulos cu pămătuful din păr de cal, frizerul îşi lua cu dexteritate valoroasa bancnotă albastră din acel loc convenit tacit. Deşi avea totul, unchiul Tom considera că nu are libertate, aşadar nu are nimic. Apartamentul său din cartierul Primăverii nu valora cât dorinţa de a gândi, spune şi călători în voie. Aşa că la sfârşitul anilor ’70 a fugit din ţară împreună cu familia. Peripeţiile şi chinurile la care au fost supuşi au meritat. Drumul către America a fost lung şi anevoios. Nu şi ascensiunea pe scară profesională. La 10 ani după debarcarea pe noul continent, unchiul Tom a devenit frizerul personal al preşedintelui George H.W. Bush (seniorul fusese vicepreşedintele SUA în perioada 1981-1989). Cel de-al 41-lea preşedinte a ieşit din scenă în anul 1993 şi, în semn de recunoştinţă, i-a făcut un mic dar celui ce-i întreţinuse podoaba capilară: un mic spaţiu comercial în capitala lumii, bine poziţionat, la o intersecţie cu vad. Cochetul salon amenajat de fostul frizer al nomenclaturiştilor comunişti a funcţionat câţiva ani, până în ziua în care bătrânul a hotărât să se retragă. Obosise. Vroia linişte şi odihnă.

Cu banii obţinuţi din vânzarea afacerii (aproximativ 400.000 usd), unchiul Tom a căutat tihna în nord-estul SUA. Un splendid mini-orăşel pe coastele oceanului, cu imagini savuroase şi construcţii desprinse parcă din pictoriale. Cu bătrânei civilizaţi care, de plictiseală, îi invitau la golf (în zilele de marţi), shopping (sâmbăta), masaj (joia), călărie (vinerea), vânătoare de broaşte ţestoase cu luneta (stăteau pe plajă şi făceau concurs: care vede mai multe asemenea animale), coafor, barbeque şi câte şi mai câte. Un eden permanent, o imagine a senectuţii perfecte. În aparenţă totul era idilic. Până începea sezonul furtunilor tropicale. Atunci, familia noastră era nevoită să se întoarcă în apartamentul (revendicat) din cartierul Primăverii.

Rudele se trezeau cu ei pe aeroportul Otopeni:
-“Hello! A trebuit să plecăm urgent de-acasă, vine în vizită Unchiul Andrew pe la noi!!”
-“Cine?”
-“Unchiul Andrew, uraganul! Pe ce lume trăiţi?!”

După o lună de stat prin Bucureşti, Oradea sau Bucovina, se-ntorceau acasă. Acel “acasă” nu mai exista, desigur… Frumoasele vile erau făţoase doar pe afară, sub tencuiala structurată se ascundeau rumeguşul presat, lemnul, vinilinul, chitul, aracetul, plasticul, spuma poliuretanică. Nici oraşul nu mai exista, luat pe sus de rafalele de vânt ce se năpusteau din toate părţile cu 200-300 km/h. Bătrânii ajunşi la faţa locului priveau macabrul tablou (vi-l imaginaţi!), suspinau, îşi încasau banii de la asigurări, reconstruiau, vindeau şi se mutau câteva sute de kilometri mai acana. Căutând liniştea în alt Eden. Probabil aşa i-a fost scris unchiului Tom, să-l caute şi să nu-l găsească niciodată.

Peste un an-doi, aeroportul Otopeni, aceeaşi poveste:
-“Hello, am venit iar!!”

Iar îi vizita cineva. Erau mulţi oaspeţi, ce treceau regulat pe acolo. Americanii făcuseră un obicei din a-i boteza pe musafiri şi luaseră la rând literele alfabetului. Aşa că au fost devastaţi succesiv de Arlene, Bret, Cindy, Don, Emily, Franklin, Gert, Harvey, Irene, Jose, Katrina, Lee, Maria, Nate, Ophelia, Philippe, Rână, Sean, Tommy, Vince, Whitney. În fiecare an uraganele primeau nume diferite într-un ciclu de 6 ani. După care, se revenea la numele folosite anterior.

Când Irene vizitează New-York-ul, nu priviţi la impunătorii zgârie-nori, nu vă uitaţi în geamurile lor ce se înalţă până la cer, ci în jur, la cartierele periferice, la bucăţile de carton presat, rigips, rumeguş, PVC, pene de lemn, imitaţii de piatră, carton, polistiren, vată minerală împrăştiate pe sute de kilometri pătraţi. Şi veţi înţelege mai bine ce vreau să spun. Acestea sunt materialele de bază în construcţiile nord-americane.

Nu l-am crezut niciodată pe unchiul Tom. Am considerat că foloseşte aceste pretexte pentru a-şi revedea rudele din România ori pentru a-şi trata bolile în apele termale de la Băile Felix. Asta până în momentul în care o furtună tropicală l-a surprins. A venit în vizită pe neaşteptate iar bătrânii nu au mai avut timp să coboare în basement-ul betonat asemeni unui buncăr. Alergătura lor după un Eden s-a sfârşit. Definitiv!

Trist sfârşit de istorie, ştiu!

P.S. Pe meleagurile noastre nu avem unchi sau matuse-uragane. Şi, cu toate acestea, casele de lemn nu au priză la români. Invocăm permanent nevoile financiare, în tot şi toate. Invocăm preţurile mari ale produselor/serviciilor in mai toate domeniile, de la imobile şi combustibili până la ouălele găinilor, dar nu facem nimic pentru a le aduce mai aproape de posibilităţi/necesităţi. Vrem găini nestresate într-o ţară plină de oameni stresaţi, case perfecte într-o ţară realmente imperfectă, combustibili ieftini în oraşe pline de bolizi şi jeep-uri.
O ştire 100% adevărată spune că România se situează pe locul 1 în Europa la numărul caselor ecologice. Nu vă gândiţi că din respect pentru natură, din convingeri, ori din raţiuni economice, nu!, departe de asta. Din sărăcie! Deoarece 20% din fondul locativ al ţării îl reprezintă casele de chirpici.
Judecând cu acest nefericit instrument, numit “sărăcia”, nu pricep de ce românii nu agrează casele din materiale “neconvenţionale”, mult mai ieftine, edificabile foarte rapid şi având costuri de întreţinere mai aproape de posibilităţile lor. De ce preferă fundaţiile înfipte adânc în pânza freatică, fierul gros cât mâna, pereţii mai laţi ca-n cetăţile medievale, betonul vărsat în cantităţi industriale. Şi asta în condiţiile în care se vaită permanent de puţinătatea banilor.

Dar asta e altă poveste….


Posted in Agenti imobiliari, Ansambluri Rezidentiale, Bucuresti, Cartiere, Diverse, Imobiliare | Tagged , , | 5 Comments

Ce-am avut şi ce-am pierdut

Posted on March 2, 2012 by Giulio Angheloiu

Zilele trecute am pătruns, fără intenţie, într-o maşină a timpului. Am parcurs 22 de ani în numai 22 de minute. Experienţă unică, bulversantă şi revelatoare, în egală măsură.

A fost suficient să cobor cele câteva trepte ale metroului bucureştean şi să ajung într-un subteran pe care nu-l mai revăzusem de mai bine de 10 ani. Poate 15. Nu am simţit nevoia să o fac mai des. Am considerat că mizeria de la suprafaţă este suficientă şi se va regăsi, consecventă, dedesubtul oraşului. M-am înşelat!! Timpul s-a conservat mult mai bine în pământ. Nici o schimbare semnificativă, nimic nou. Aceeaşi marmură placată, aceeaşi atmosferă dominantă. Doar câteva panouri publicitare (prea stridente parcă pentru cenuşiul acelui spaţiu), un set de automate de sandwich-uri şi LCD-urile răstignite pe pereţi îmi erau necunoscute. Restul rămăsese la fel, ca după o lungă perioadă de criogenie. Până şi inscripţia “Piaţa Sudului” trona în dreptul peronului cu aceleaşi litere aurii, nemăcinate de vremuri. Poate vocea din difuzoarele ce au tulburat momentul meu de contemplare să fi fost alta:

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Constantin Brâncoveanu”.

Revelaţia a început cu adevărat abia când am intrat în tunelul întunecat. Aşa a început călătoria în timp, 22 de ani rememoraţi pe un traseu Berceni-Pipera ce nu a durat mai mult de 22 de minute.

Nu sunt un nostalgic, vreau să înlătur din capul locului această prezumţie.

“Ce a făcut România în ultimele două decenii? De unde a plecat şi unde a ajuns?”, m-am întrebat. Ştiind cât am detestat perioada comunistă, cunoscând suferinţele acelor vremuri obscure, mă aşteptam la un cu totul alt răspuns. Mă aşteptam la o diagramă exponenţială cu vârful graficului în sus. Adevărul devoalat în câteva clipe a fost dureros. Răspunsul: câteva staţii noi de metrou (pe tuneluri ce erau începute de Ceauşescu), vreo 7-8 Mall-uri, infinite asfaltări şi reasfaltări ale aceloraşi străzi şi o mână de blocuri îmbrăcate în polistiren apoi colorate cu prost-gust. La care putem adăuga, fără mândrie, nepotrivitele construcţii de sticlă ce s-au înălţat lângă biserici şi zugrăvirea câtorva spaţii din Casa Poporului. Cam atât.

Ce a pierdut România în ultimele 2 decenii? Totul!!!  Bucată cu bucată.

Pentru a trăi impulsurile dictate de acest tunel al timpului trebuie să încercaţi experienţa. Personal. Dar nu în metrou, dacă circulaţi cu el zilnic. Mergeţi în locuri nemaintalnite de multă vreme, mergeţi departe de capitală, mergeţi prin ţară. Vizitaţi oraşele-porturi Giurgiu, Olteniţa, Brăila. Oraşe moarte, oraşe-fantomă, oraşe în paragină. Nu adăstaţi prea mult, încercaţi Târgovişte, Călăraşi, Curtea de Argeş. Oraşe distruse, oraşe înfometate, oraşe părăsite de tineri şi de speranţă.

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Eroii Revoluţiei”.

Pentru o clipă am revenit din visare. Oare ce-o fi deasupra mea, la capătul treptelor, ce-o fi nou în această staţie a metroului? Ce e nou în metrou? Prin analogie, e aproximativ ca în noua Românie: o gogoşerie/covrigărie, o franciză la Fornetti şi o singură staţie în plus, cea care uneşte Aurel Vlaicu şi Pipera. În 22 de ani? Dar măcar marmura e intactă. Şi siglele staţiilor.

Nu ştiu de ce, în tangajul plăcut din tunel, gândurile mi-au zburat la Germania îngenunchiată de alt dictator, apoi devastată totalmente la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. În 1970, la 22 de ani de la startul reconstrucţiei, Dresda -oraş distrus din temelii- era complet refăcută după pozele din arhivele bunicilor. Nici un crenel nu a fost zidit altfel, totul arăta exact ca înainte de prima bombă căzută în oraş.

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Tineretului”.

Feţe necunoscute au ieşit, feţe necunoscute au intrat. În faţa mea, o doamnă între două vârste se agăţa de mânerul de deasupra, cu privirea pierdută în gol. Oare ce indică un cod al bunelor maniere de metrou? Să mă ridic şi să-i cedez locul? Sau s-o ignor? Eram aşezat în linie cu alţi 4 bărbaţi şi niciunul nu s-a sinchisit prea tare de acest aspect. Nedorind să par desuet, am dedus că a doua variantă este cea corectă. Am plecat mai departe pe tunelul timpului, pradă gândurilor.

Ce aveam în decembrie 1989? O ţară ce, privită din perspectiva zilelor noastre, era aproape la cheie. Cu agricultură ce putea exporta în toate colţurile Europei. Cu industrii la care azi nu avem curaj să visăm, ce exportau materii, materiale şi produse finite apreciate pe toate continentele. Cu sistem de sănătate (“Regi, regine, prinţese, preşedinţi şi vedete se tratau în România? Ana Aslan, Gerovital, insulină? Mă minţi!”), cu sport de performanţă (“Echipe câştigătoare sau în Finala Champions League?? Fugi, băi, de-aici! E imposibil, nu te cred!”), politica externă (“Preşedintele României în caleaşcă cu Regina Angliei?? Visezi sau aiurezi?”), cu post de miliţie şi dispensar în fiecare cătun (‘E prea costisitor!’), cu zone verzi de protecţie în jurul oraşelor (“De ce?”), cu parazăpezi pe marginea şoselelor (“Nu e necesar!”), cu sistem de învăţământ (“Ce e aia?”), cu infrastructură rutieră, feroviară, navală, aeriană. (Dragul meu, sunt fiu de CFR-ist şi îţi spun: dacă pe ruta Bucureşti-Iaşi un tren întârzia mai mult de 5 minute, mecanicul de locomotivă trebuia să intre în gară cu demisia deja scrisă. “Nu te cred, Giulio, ieri acelaşi tren a întârziat 6 ore şi nimeni nu a dat vreun raport nimănui!”).

Cu armată ce era respectată (“Bună dimineaţa Armata Noastră!”, mi-a şoptit în timpul Revoluţiei o bătrânică, la ora 4 dimineaţa. Şi mi-a lăsat în faţa gheretei o sticlă cu lapte şi o pungă de biscuiţi), cu o biserică ce era idolatrizată pe furiş în vremuri în care Dumnezeu nu avea voie să existe, cu turism (Mergeţi la Voroneţ! Într-un sfert de secol, singura performanţă notabilă: s-a asfaltat o mică parte din parcarea de reşedinţă a Mânăstirii! “Păi ce trebuia să mai facem, a făcut Ştefan cel Mare acum 500 de ani!?”).

Întreb: dacă lucrurile stăteau astfel în acea societate, daca atunci eram în cea mai neagră perioadă a istoriei moderne, acum unde suntem?

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Piaţa Unirii!”

Un miros pătrunzător de merdenele cu brânză a pătruns pe uşile ce tocmai se închiseseră. Un tânăr pletos s-a aşezat lângă mine şi a început să le hăpăie din hârtia în care erau împachetate.
Gândurile mi-au zburat la nopţile petrecute în cort, pe plajele litoralului, în vremea studenţiei. Vă amintiţi de Forumul din Costineşti? De esplanada Amfiteatru-Belvedere-Panoramic? De Neptun-Olimp? Le-aţi văzut cum arată acum?! Rapăn, jeg, focare de infecţie, logo-ul perfect pentru decăderea unei societăţii! O seară pe faleză? Un coşmar cu manele, coceni de porumb, seminţe prăjite, hamsii veştede, şaorma şi saltimbanci ce scuipă flăcări în faţa magazinelor de etnobotanice. O singură haltă a scăpat de acest prăpăd infernal. Are telegondolă şi se numeşte Mamaia. Probabil excepţia ce este necesară pentru a confirma regula.

Garnitura metroului poposeşte deja la staţia Piaţa Universităţii. Aveam 11 minute de când coborâsem pe treptele edificiului comunist. În mod normal, la orele după-amiezii, această distanţă aş fi parcurs-o pe ruta supraterană în mai bine de o oră. Pe Calea Văcăreşti se lucrează de un an de zile la podul peste Dâmboviţa, şi-acolo traficul se sugrumă. Va mai dura cel puţin un an finalizarea acestei construcţii inutile (un pod peste alt pod). Gândul îmi zboară fără voie la Istanbul, un oraş ce înfloreşte pe zi ce trece într-un ritm aiuritor, aproape de neînţeles. Nu-mi pot stăpâni un zâmbet. În urmă cu câţiva ani am făcut un rămăşag cu nişte prieteni: am plecat în acelaşi timp din Bucureşti, la orele dimineţii, pe rute total diferite. În Bucureşti se ţinea summitul NATO şi oraşul avea 3 zile libere. Ei au plecat spre Braşov, eu către Istanbul. După 10 ore de condus eram pe malurile Bosforului. I-am sunat. Halucinant răspuns am primit atunci! Erau la coada ce se formase după Predeal. “Tati, cred că mai stăm o oră aici, e nebunie! Am stat 2 ore doar în Sinaia!” Făcuseră 130 km în 10 ore!

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Piaţa Victoriei!”

Sunt printre noi oameni ce au furat bucăţi din şinele de cale ferată şi le-au băgat în fundaţiile caselor.
Sunt printre noi oameni ce au devalizat reţelele de irigaţii şi şi-au făcut instalaţii termice şi sanitare în baie.
Sunt printre noi oameni ce au dărâmat construcţii utilitare şi au vândut cărămida, cuiele, tabla.
Sunt printre noi oameni ce au sustras balastrul de la Canalul Dunăre-Bucureşti şi şi-au pavat curţile.
Sunt printre noi oameni ce au vândut macaralele nou-nouţe la fier vechi.
Sunt printre noi oameni ce încă mai fură din rămăşiţele acelor vremuri.

Îi ştiţi şi voi şi-i lăsaţi în pace în fiecare zi. Ca şi mine…

Garnitura de tren a intrat în penultima staţie şi m-a trezit din amintiri. Compartimentul era, culmea, din ce în ce mai aglomerat. M-am uitat la oameni. Niciunul nu părea prea vesel. Tânărul ce-şi terminase merdenelele se juca cu degetele unsuroase pe ecranul telefonului mobil. La fel, un altul în faţa mea. Nu am mai văzut ziare, ca altădată, pe care să-mi arunc şi eu privirea pe furiş.

Nu ştiu de ce, pe final de visare, gândurile mi-au fugit către experienţe trăite în Cehia, Polonia, Austria, Elveţia, Italia ultimelor două decenii. Dovezi ale progresului sunt la tot pasul, care mai de care mai evidente. M-am hazardat să bag în visul meu până şi încrizata Spanie şi-am rememorat o imagine întâlnită la una dintre intrările în Barcelona: un mănunchi de autostrăzi ce se intersectau în buchet şi se înfigeau în inima oraşului. Sus, jos, la stânga, la dreapta, le-am numărat şi mi-au ieşit vreo 20 de benzi încolăcite. Oare nu merită să prosperi un sfert de secol apoi să plăteşti pentru asta cu 2 ani de recesiune? La noi ce-a rămas?!

“Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia Pipera”.

Trenul galben fără cai a pătruns în întuneric, dar nu m-am mai lăsat pradă amintirilor. Am vrut să trăiesc live această unică realizare post-decembristă, această distanţă dată în folosinţă în 22 de ani. Am numărat vreo 60 de secunde între Aurel Vlaicu şi Pipera. Doar 60 de secunde pentru 22 de ani de frământări, speranţe deşarte şi neîmpliniri.

Pe peronul acestei unice staţii date in folosinta intr-un sfert de secol, tevatura era in toi. Erau mai mulţi oameni decât la Piaţa Unirii. Capătul de linie gemea, era ca o pâlnie, ca un ombilic inflamat ce strângea oamenii din pungile dezvoltate în jurul oraşului. Toată zona metropolitană s-a dezvoltat anormal, haotic, fără infrastructura adecvată, doar în virtutea unor interese, a unor vise sau a unor necesităţi.
Am păşit pe treptele ce mă duceau spre suprateranul cotidian. Treptele erau noi. Afară, noroiul, gropile şi imaginea deprimantă, gri, erau aceleaşi.

La câţiva paşi de gura metroului am zărit locaţia pentru care parcursesem oraşul de la un capăt la celălalt. Un impunător colos de sticlă, sediul unei bănci, ce se înălţase din pusta ce acum 2 decenii străjuia capitala.
Unii consideră că pentru a ajunge în Rai este suficient a merge cu spatele spre Iad. Mai toţi am crezut că drumul către viitor se parcurge obligatoriu cu spatele către trecut.
Aşa ne-au luat pe nepregătite rezultatele acţiunilor noastre. Le voi explica într-un material pe care l-am intitulat “Legea consecinţelor neaşteptate”.

P.S. Sunt aproape convins că am cititori în vârstă de 20 de ani care nu vor înţelege nimic din ce-am scris mai sus. Cei de 40 de ani probabil vor tresări; cei de 60 de ani vor suspina; cei de 80 de ani nu au calculator.

În curând, “Coliba Unchiului Tom”.


Posted in Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Zone din Bucuresti | Tagged , , , , | 6 Comments

Raiul wireless

Posted on February 27, 2012 by Giulio Angheloiu

Un căutător de talente, întrebat cândva de ce mizează atât de mult pe tinere speranţe în detrimentul bătrânilor consacraţi, a răspuns:

“Prezentul este atât de scurt! Viitorul este cel care contează”.

În România, Arsene Wenger ar fi probabil şomer de lux. Sau ar avea febră musculară în demersul său de a pune o fundaţie solidă viitorului.

Conform unui studiu recent, 80% dintre tinerii români intră zilnic pe internet. Şi rămân acolo!
Preferă acea lume perfectă, fără praf, noroi, gropi sau pericole, în detrimentul celei reale, dure şi duşmănoase.
În Raiul wireless bărbaţii sunt potenţi, femeile sunt frumoase, acolo ei au tupeul şi aroganţa după care tânjesc în viaţa reală, acolo ele au tenul şi sânii care lipsesc când sunt off-line. Acolo nu au negii păroşi, acneea purulentă, impotenţa atroce, limba de lemn, inabilităţile ce le nasc coşmaruri şi nopţi albe. Acolo îşi pot înjura şefii, mai-marii, duşmanii, prietenii, rudele, colegii, ascunşi sub identităţi false, pitiţi după nick-name-uri pompoase şi aparent virile. Acolo infracţiunile, contravenţiile sau greşelile rămân nepedepsite, neplătite sau nepălmuite. Acolo nu există jandarmi, judecători, poliţişti. Acolo aruncatul cu pietre, scuipatul şi înjurătura sunt virtuţi. Acolo nu există garduri, ziduri sau şanţuri de apărare.

Internauţii nu au nevoie de coloană vertebrală, în lumea virtuală se pot dispensa de acest accesoriu. Le trebuie doar şira spinării pentru o mai bună poziţionare în fundul scaunului.

În această minunată dumbravă toţi sunt culţi, interesanţi şi mereu pe fază. Odată întrebaţi ceva (din absolut orice domeniu!) le trebuie doar vreme de câteva clickuri pentru informarea pe Wikipedia şi apoi dau răspunsuri profunde şi neaşteptate. Cu singurul regret că acestea nu se pot optimiza în google, leuca nemilosului “duplicate content” îi penalizează pentru fiecare copy-paste, pentru fiecare absenţa trecută în catalogul claselor primare.

În acest loc mereu însorit pot blestema în voie, pot huli în stânga şi în dreapta, oricând şi oricât, pot emite nestânjeniţi teorii. Pot comanda pizza, pot alege cele mai frumoase prostituate, pot alerga într-o clipită din vârful Mont Blanc până pe plajele din Bora-Bora. Apoi să ne explice, pertinent şi obiectiv, savoarea momentelor trăite. Şi să ni le recomande.

Din nefericire, Dumbrava minunată este o lume fără trăiri intense, fără simţiri adevărate, plină de emoţii diluate şi înţesată cu pasiuni intangibile.
Copiii singuri şi însinguraţi au mii de aşa-zişi prieteni pe site-urile de socializare. Pe imensa scenă toţi sunt frumoşi, deştepţi şi realizaţi. În schimb, în spatele cortinei, este o cu totul altă poveste. Cei mai populari au depresii, tentative suicidale şi psihologi angajaţi permanent. Urâţii pompează bani firmelor ce le prelucrează moacele la photo-shop, video-chaturilor îi ajută să-şi autosatisfacă necesităţile fireşti, dicţionarelor şi google translate le acoperă incultura.

Numai aici, în acest Rai, poţi întâlni cărturari cu patru clase, designeri vestimentari cu negru sub unghii, hairstyle-isti cu mătreaţă. Numai aici poţi termina o facultate fără să ieşi măcar o singură dată la tablă, poţi rezolva integrale fără să ştii a face adunarea. Poţi fi mare când de fapt eşti mic, poţi părea drept când eşti hâd, poţi părea samaritean când eşti o bestie.
Aparent aici nu există deziluzie, neîmplinire şi durere. O pajişte infinită, cu locuri fermecate aflate la doar un buton distanţă. Cu peşteri în care te poţi ascunde de neîmpliniri şi frustrări. Cu sufragerii mici în care poţi băga toţi musafirii din lume. Cu baldachine sub care să-ţi pui bătăturile, cu bucătării modern utilate în care să uiţi de eterna iahnie de fasole.

Părintele Google nu te mai trage de urechi ca cel din viaţa reală. Poţi să-l întrebi fără să fii pedepsit: “Dacă bei alcool şi iei stilnox poţi să mori?”, “Cum e să te violeze cineva?”, “Care sunt cele 12 moduri în care să-ţi ucizi profesorul?”
Aici nu râde nimeni de tine dacă întrebi: “Cum îmi amintesc ceva ce am uitat?”, “Unde pot găsi o vrăjitoare bună la dat puţin cu toporul în cap?”, “Ce fac dacă m-am dezvirginat cu coada de la matura?”

Aici ai doctori ce-ţi răspund pe gratis la orice întrebare fără să râdă de tine:

“Mă arde păsărica”.
“Mărimea penişilor în Europa”.
“De ce trebuie să sufere omul din dragoste?”

Aici poţi găsi până şi Sfântul Graal printr-o simplă chestionare:
“Cum să fac să am noroc?”

În Raiul wireless toate categoriile de vârstă au profesori indulgenţi şi pricepuţi, de la învăţăceii care mărturisesc: “M-am epilat la păsărică” până la inocenţii ce caută: “Unde se trece PS-ul într-o scrisoare?”

Aici ai cel mai tandru confesor. Nu-ţi fie ruşine, fiule, descarcă-te: “Am un iubit de 3 săptămâni şi l-am lăsat să-mi pună mâna pe ţâţe”, cel mai înţelegător dascăl: “Dacă strănut des am erecţie?”, cel mai pervers sfătuitor: “Caut o târfă fără picioare”, cel mai bun evazionist: “Cum să speli bani?”.
Nici un învăţăcel n-a primit vreo palmă de la acest dicţionar enciclopedic, nici măcar cel ce a întrebat: “Ce e antioxidanţii?”.
Adolescentele nu-şi mai întreabă mamele: “Cum se pune tamponul always când îţi vine ciclul-video”, sau “Blog femei pe stop”, băieţii îşi ignoră taţii şi întreabă unicul pedagog din Dumbrava Minunată: “Am 14 ani şi vreau să mă rad la p**”

Aici nimeni nu are ruşine: “Îmi miros băşinile”, “Ce să fac dacă put?”.
“De ce nu merge peştele”, “Ce stil are imnul naţional”. “Am sfârcuri în talpă”. “Bărbat vreau bărbat”, “Gaura fundului frumoasă”, “Cum să fii şmecher la ţară”, totul e permis, totul căpătă răspunsul dorit.

Din nefericire, toate acţiunile din Dumbrava minunată, din frumosul vis, se fac în detrimentul lumii reale, în dispreţul acţiunilor cotidiene menite să aducă prosperitate, trăiri, sentimente adevărate. Oricine are acces la CMS-ul unui blog, site ori forum, oricine monitorizează site-urile de socializare, vede şi orele la care cei 80% dintre tinerii noştri bagă capul în lumea perfectă.

Nu în timpul liber, aşa cum s-ar crede (ori ar fi normal), ci exact în orele în care activitatea lor pământească ar trebui să le dea bătăi de cap, exact în orele de intens program lumesc. De la 10 până la prânz în Dumbrava minunată creşte iarba, înfloresc activităţile virtuale, se dezmorţeşte natura moartă. Apoi o pauză de vreo două ore (siesta internautului) până spre orele 15, după care viaţa virtuală explodează din nou până spre seară.

După care activitatea lâncezeşte preţ de vreo 2-3 ore (traficul spre casă, de la un calculator la altul este îngrozitor) şi mai învie un pic până spre miezul nopţii (cei mai pătimaşi, mai virili şi mai simptomatici o lungesc până spre dimineaţă). Şi tot aşa, langa, până în buza weekendului, atunci când raiul virtual intră într-o oarecare letargie, întreruptă doar de cei mai languroşi, ori mai nimfomani dintre internauţi.

Popor deştept, frumos şi talentat, asta ne-ai pregătit pentru viitor?!

Pot exista moralitatea, integritatea, spiritul de echipă la aceşti tineri chirciţi care pe unde, fugind de viaţa reală ca apucaţii? Nu vor dispărea treptat, mistuite în hardurile din ce în ce mai profesionale, pasiunea, dorinţa, dorul?

Recunosc această zonă virtuală ca fiind utilă, uneori indispensabilă activităţilor moderne, dar am tot mai des sentimentul că acest teritoriu din spatele monitorului foloseşte mai mult ca o vizuină. În care se strâng din ce în ce mai mulţi depresaţi, laşi, ipocriţi şi ignoranţi. Se pitesc în aceste hrube, evitând astfel să dea piept cu realitatea. Îşi câştigă liniştea şi plăcerea de moment, în schimb pierd…restul. Aprigii utilizatori ai telecomenzii, mouse-ului şi joystick-ului pierd în fiecare zi şansa de a simţi o îmbrăţişare pătimaşă, o trăire profundă, o mângâiere tandră. Pot naviga de la un capăt la celălalt al tainelor civilizaţiei şi umanităţii, dar fad, diluat, imaginar…

Un tip de second-life estetic, frumos colorat, dar periculos de amorf… O lume paralelă în care majoritatea simţurilor se atrofiază încet-încet, nefolosite. În acest minunat rai inodor.

P.S. Suntem printre puţinele naţii ce nu investesc în viitor. Ca atare…nu-l vom avea! Trăim cu resemnare momentul şi ne rezumăm la a suge ce a mai rămas din seva trecutului nu prea îndepărtat. Priviţi ce ne aşteaptă:

“Vreau raspuns urgent cineva mi a furat pagina de facebook daca sun la politie o sa rezolve ceva ? plz nu faceti misto vreau raspunsuri va roog”

“Am 17 ani si as vrea sa imi incep viata sexuala si nu am cu cine. Ce sa fac, un sfat va rog, cum sa imi fac prietena”.

“Maicamea ma invatat sa ma masturbez cu peria este ceva rau in asta?”

” Intrebare pentu baieti. Voi la ce fel de poze dati like`uri pe facebook? Mai porcoase ,mai pitiponcesti sau voi nu prea dati like`uri? :) ) Intreb de curiozitate. “

“cum asi putea sa fiu mai cool. sami inmultesc prieteni. sa ma inteleg cu toti? ! mersi;x”

Posted in Diverse, Uncategorized | 6 Comments

Tigrul! Vine Tigrul!

Posted on February 23, 2012 by Giulio Angheloiu

Fiecare breaslă îşi are ciurucurile sale. Şi, de aici, oprobiul public, urletele contestatarilor, problemele şi neîncrederea. Blamul aruncat asupra unei întregi comunităţi.

Uzanţele mediatice spun că trebuie scoase în evidenţă uscăturile unei meserii, nu laureaţii; anomaliile unei profesii, nu vârfurile de lance; cocoşaţii, nu cei înalţi ca bradul.

O moaşă ce aduce pe lume un copil blond, cu ochii albaştri, născut la termen, nu stârneşte interesul nimănui. În schimb, una care aruncă în flăcări maternitatea ţine capul de afiş al tuturor ştirilor. Apoi apele se liniştesc, spitalul rămâne fără publicitate, până la următorul copil născut cu anomalii sau până la următorul incendiu devastator.

Senzaţionalul atrage ca un magnet, face rating şi este trecut ca obligaţie de serviciu în fişa postului căutătorilor de mizerii, cameramanilor, ziariştilor, reporterilor.

Un Dorel a dat strâmb cu cazmaua şi a lăsat în beznă o jumătate de cartier. Un doctor Ciomu a secţionat greşit un ştremeleag şi a lăsat fără moştenitori un arbore genealogic. Un agent imobiliar a dat un anunţ greşit la ziar şi a păcălit o familie. Concluzie: toţi muncitorii sunt tembeli, toţi doctorii sunt nepricepuţi, toţi agenţii imobiliari – şnapani.

Dacă timp de o lună vreun Şerban Huidu nu omoară pe cineva în trafic, iranienii nu pornesc vreun război, sau preţurile imobilelor rămân constante, zona media intră în colaps. Dacă timp de o săptămână scroll-urile receptoarelor nu se pătează cu nici un “News Alert!”, se lasă cu concedieri în masă. Dacă timp de-o zi nu este violată nici o bătrânică, se lasă cu tăieri salariale prin redacţii.

La o partidă de vânătoare, gonacii trebuie să meargă umăr la umăr, aliniaţi, molcomi, hăuind încet din capul pieptului. Vânatul speriat se tupilează prin pădure până ajunge în bătaia puştii. Câteodată scapă. În viaţa de zi cu zi, de media nu scapă nimeni. Gonacii (citeşte fotoreporterii) nu au voie să hălăduiască la pas, trebuie să se agite. Ziaristul nu trebuie să icnească galeş, trebuie să ragă. Nu trebuie să scape nimeni şi nimic, vânătorul din fotoliu sau din faţa monitorului plăteşte abonament şi vrea acţiune, este la fel de avid de sânge precum cel ce pândeşte la liziera pădurii.

Aşa s-au născut legendele privind malpraxisul din diverse profesii. E drept, cu largul aport al impostorilor din fiecare cod CAEN.

Este foarte uşor să sodomizezi o asociaţie profesională, dându-i ca exemplu pe cei mai proşti, nu pe exponenţi. De-a lungul timpului, nu multe au fost cele ce au scăpat de linşajul mediatic. Ştiu una care, totuşi a reuşit s-o facă. Cu succes! Tagma notarilor…

În cazul lor, cheia franceză a sofismului nu a strâns laţul de gâtul tuturor membrilor, nu au fost judecaţi şi catalogaţi la grămadă “Nenorociţii ăştia de notari!”, aşa cum s-a întâmplat cu alte profesii. Deşi ar fi fost suficiente motive…

S-au constituit într-o castă, puternică şi impenetrabilă. În timpul scurs de la privatizarea lor până în prezent au avut o zână bună cu chip de înger şi alura unui tigru. Cu influenţa, puterea şi respectul pe care un tigru le inspiră în junglă, cu simpatia şi magiile pe care o zână bună le făcea în poveştile copilăriei. Zâna bună cu colţi de tigru… i-a protejat, le-a acoperit părinteşte greşelile, le-a mărit regulat onorariile, i-a suduit sau mâncat doar pe ascuns. Nu au fost prea multe suspendări, nici apariţii semnificative prin presă. A făcut şi dres toate acestea din umbră, camuflată în ascunzişurile pădurii imobiliare. Zâna bună i-a atins pe cei slabi cu nuieluşa avertismentelor. Şi… cam atât! Deşi, poate, uneori ar fi meritat o pedeapsă mai mare. Pe cei puternici şi i-a făcut aliaţi. Pe cei orgolioşi i-a castrat, pe cei răi i-a îndepărtat, pe cei nepricepuţi i-a ascuns privirilor publice. Întâmplările cu notari ar fi făcut deliciul publicului, dar Zâna cea bună cu valenţe de tigru a avut grijă ca incompetenţa unora să fie dichisită şi boită frumos (cei din branşă înţeleg la cine mă refer şi despre ce vorbesc). Aceasta a pus un “Stop!” vehement publicităţii, luminilor rampei şi colegilor cu gura spartă, a înţeles că 3 greşeli bine regizate şi montate pe sticlă ar fi văduvit o întreagă breaslă de imaginea de fată virgină şi devreme acasă. Şi-aşa au trecut 15 ani de linişte şi pace!

Aşadar, dragi colegi, iată că se poate, o asociaţie profesională îşi poate proteja imaginea publică şi în acelaşi timp propriile interese. De ce nu reuşesc şi celelalte? De ce nu reuşim şi noi? Pentru că nu sunt prea multe zâne bune cu capacităţi de tigru. Şi notarii au problemele lor, şi ei se bat pe bani mulţi, pe clienţi, pe contracte. Şi notarii se urăsc între ei. Şi notarii au nemulţumiţii, impostorii şi neaveniţii lor. Dar, nu ştie nici vântul, nici pământul de toate astea. Nimic nu transpare prin vălul impus de Zâna-tigru. Au toţi aceleaşi onorarii (nici mai mari, nici mai mici), aceleaşi tăbliţe regulamentare în faţa porţii (nici prea late, nici prea înguste), învaţă după aceleaşi cărţi, respectă aceleaşi reguli, vorbesc aceeaşi limbă. Zâna cea bună îi strânge regulat, îi dezmiardă sau îi ceartă, după caz, şi le comunică noile tarifare, noile condiţii, noile reguli. Dacă la următoarea şedinţă zâna-tigru le-ar spune că trebuie să vină la birou îmbrăcate în uniformă, comanda s-ar executa fără crâcnire. Fără vreun “pâs”. Au înţeles cu toţii că aşa le e cald şi bine, uniţi, monobloc. Dacă ar fi dezbinaţi li s-ar vedea bubele din cap. Şi au câteva, slavă Domnului…

Mă deranjează că breasla mea nu poate fi la fel. Că este atât de gelatinoasă, dezbinată şi înrăită. Şi, implicit, atât de vulnerabilă. Că nu are o Zână bună, protectoare şi inspirată. Sau un tigru care să impună respect şi teamă. Dezbinarea din breasla imobiliară nu ţine neapărat de educaţie, de faptul că mulţi dintre colegii de meserie nu au făcut şcoala la timp sau sunt veniţi de prin toate colţurile nomenclatorului meseriilor. Mă chinui de 15 ani să înţeleg de unde provine. De când studiez, atent şi invidios, Camera Notarilor Publici şi evoluţia ei. Cu tot ce are mai bun…

Pe vremuri, făcea senzaţie un notar recunoscut prin faptul că nu citea actele pe care le semna. Notorietatea acţiunilor sale nu depăşea zidurile bătrânului notariat de stat, nici un client de-al său nu avea cunoştinţă despre această imensă iresponsabilitate. În schimb, angajaţii acelei instituţii ajunseseră pe culmile disperării. Nu înţelegeau această formă supremă de delăsare profesională ce putea deveni periculoasă pentru toţi, la cea mai mică greşeală. Poate doamna notar (căci era o ea!) făcea asta din prea multă încredere în dactilografele ce-i coafau documentele, ori în grefierii ce studiau cu atenţie, conştiincioşi şi temători, fiecare detaliu. Poate că se baza excesiv pe agenţii imobiliari ce-i deserveau interesele. Sau, poate, avea în sânge o inocenţă genetică.

Eu mă mulţumeam să pun această atitudine pe seama lipsei de timp, în faţa deverului incredibil de acte autentice, în faţa clienţilor ce dădeau necontenit năvală în această instituţie. Şi, ca atare, îmi luam singur toate măsurile asigurătorii.

Cert este un lucru: nemulţumiţi de această stare de fapt, toţi angajaţii acelui notariat de stat căutau soluţii. Gândeau neîncetat la o corecţie ce trebuia grabnic aplicată, la un duş foarte rece, la un şoc.

Ideea salvatoare i-a venit într-o bună zi unui agent imobiliar ce-şi făcea veacul pe acolo.

-“Haideţi să-i vindem casa doamnei notar!”, a exclamat brusc Marian, şi în întunecatul birou al celor 3-4 grefieri s-a lăsat brusc liniştea.
-“Cum adică?”, întreabă nedumerit Bătrânul Domn, cel mai vechi din meserie.

Agentul a adus rumoare printre angajaţi atunci când şi-a expus pe scurt ideea:

-“Redactăm un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect chiar casa în care locuieşte doamna notar. O trecem şi ca vânzătoare. Vedem dacă observă, vedem ce se întâmplă…

Vestea s-a răspândit ca un fulger prin toate cotloanele venerabilei clădiri de pe strada Parfumului (aici soarta îi lua în derâdere pe bieţii angajaţi, arhivele subterane fiind inundate constant de excrementele ce proveneau de la defecta reţea de canalizare a oraşului).

Unii s-au amuzat, alţii s-au ofuscat, dar într-un final au convenit cu toţii că este o idee genială, soluţia problemei ce-i macină. Aşadar, trebuia pusă în operă fără întârziere. A apărut imediat întrebarea: cine-i va servi victimei contractul otrăvit?! Cum nu s-a oferit nici un voluntar, după o săptămână de parlamentări a fost desemnat… agentul imobiliar.

Zis şi făcut! Contractul de vânzare-cumpărare a fost redactat: venerabilul notar apărea în prim-plan, bolduit în postura de vânzător de vechea maşină de scris nemţească, cu toate datele de identificare, de la starea civilă până la data eliberării buletinului. Pe post de cumpărător a fost ales un neica nimeni ce-şi făcea veacul prin curte făcând bişniţă cu diverse produse. Obiectul contractului ce urma a fi autentificat în faţa notarului de stat: o valoroasă locuinţă din centrul capitalei, identificată de asemenea complet, ca la carte. Chiar locuinţa aflată în proprietatea de fapt şi de drept a stimabilei doamne notar.

În acea zi de marţi, conformul uzanţelor vremii, agentul imobiliar a băgat capul pe uşa frumos capitonată a biroului. Ca de obicei, cei patru-cinci notari de acolo erau sufocaţi de clientela ce se îmbulzea. Lume care mai de care mai grăbită, agitată, transpirată. Din pragul uşii a întâlnit privirea doamnei notar, apoi a primit acceptul de a pătrunde însoţit de cele două persoane. În mână strângea, tremurând, cele şase exemplare ale contractului şi documentaţia ce stătea la baza acestuia, toate prinse cu o agrafă ruginită. Recuzita era aproape completă, dosarul cuprindea până şi certificatul fiscal al imobilului (pentru situaţia puţin probabilă în care le-ar fi răsfoit).

Vânzările, declaraţiile, succesiunile, toate se încheiau pe bandă rulantă. Bătrâna clădire naţionalizată gâfâia sub paşii apăsaţi ai acelui “du-te vino!”.

Afară, tot personalul notariatului stătea cu sufletul la gură, unii mustăcind nerăbdători, alţii sideraţi de un eventual succes al nebunescului demers. “Oare semnează?!”, era gândul ce străbătea de la un cap la altul holurile notariatului.

Uşa capitonată s-a închis în urma celor trei intruşi. Showul începuse!
Ce s-a întâmplat în învălmăşeala acelui birou rămâne un mister. Ce a citit, doar Dumnezeu ştie! Cum a legitimat şi identificat părţile din contract, de asemenea.

După un timp (ce a părut o veşnicie!) uşa capitonată s-a întredeschis. În pragul ei, alb ca varul, a apărut Marian. Ţinea în mâna snopul de acte şi-i privea şocat pe cei ce-l aşteptau ca pe jar:
-“Cum e, cum e?!” au sărit pe el coţofenele, dactilografele, grefierii.

Marian nu a răspuns, le-a întins doar preţioasele documente ce într-o situaţie firească ar fi urmat cursul autentificării şi transcrierii.
A rostit sec, tâmp:
-“A semnat!”.

Cam acestea sunt genul de poveşti pe care Zâna-tigru nu le-a lăsat niciodată să cunoască tuşul tiparului sau sticla monitoarelor.

Pentru curioşi, pentru cei ce mă vor întreba deznodământul întâmplării: la sfârşitul programului cu publicul, când femeile de serviciu curăţau pe holuri, luminile se stingeau, iar doamna notar îşi pudra nasul şi se pregătea să plece, au intrat în birou şi i-au arătat actele. A făcut urât de tot, nu a gustat deloc farsă. Totuşi, a înţeles mesajul.

P.S. Agenţii imobiliari nu au avut niciodată vreo zână bună, nici vreun tigru protector. Toate greşelile lor, că au fost făcute cu voie sau fără de voie, au ajuns în spaţiul public, au fost pălmuite şi taxate ca atare. Aşa s-a creat în timp, picătură cu picătură, imaginea unui neprofesionist, a unui impostor ce-şi ademeneşte victimele cu anunţuri fabricate, a unui simplu şofer ce le conduce pe bâjbâite la adrese necunoscute, apoi le încasează (nemeritat, se înţelege!) comisioanele sfruntate.

Până nu va apărea o zână-tigru a acestei bresle lucrurile vor rămâne aşa, agenţii imobiliari se vor sfâşia între ei şi fiecare în parte se va lupta cu propriile probleme şi proprii denigratori.


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, criza imobiliara, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare | Tagged , , | 26 Comments

Vânătoarea lui Kaa

Posted on February 17, 2012 by Giulio Angheloiu

Aprilie 1993. Ca în fiecare seară de joi, România urmărea emisiunea “Reflecţii Rutiere”. Andrei Vochină încheia de obicei cu scurte prezentări ale modificărilor de ultimă oră din Capitală, sensuri unice, pasaje pietonale, semaforizări, noi prevederi legislative. Pe Splaiul Independenţei, la intersecţia cu Podul Izvor, prioritate de trecere vor avea, începând de mâine, autoturismele ce rulează pe cheiul Dâmboviţei, şi nu cele de pe Podul Izvor ca până acum.

Nu am fost atent la acest mic detaliu ce avea în cele din urmă să-mi modifice destinul imobiliar. Şi nu numai pe al meu…

Eram sub tensiunea săptămânii ce tocmai se încheia, dar şi a celei ce urma să înceapă. Aveam de dus la capăt o misiune… Părinţii mei vânduseră recent apartamentul în care copilărisem, din zona Metalurgiei. Finalizasem şi contractul prin care au cumpărat noul apartament, mai spaţios, aflat în apropiere de şoseaua Berceni. Amuzante preţurile de atunci, privite din zilele noastre. Vi le spun doar pentru divertisment, 6 milioane apartamentul de trei camere din aleea Dorohoi, 4 milioane cel similar din strada Panselelor. Le puteţi calcula şi în dolari SUA, pe atunci paritatea era 750-760 lei/1 usd.

Am câştigat cu greu încrederea familiei Grosu, cei de la care părinţii mei cumpăraseră apartamentul. Îi simţeam neliniştiţi, incertitudinile schimbului imobiliar la care porniseră le făceau nopţile albe. Căutau, la rândul lor, să cumpere un apartament în sectorul 5, zona Rahova, ceva ieftin. Aveau diverse tipuri de datorii ce nu mai sufereau amânare, aşa că presaţi de timp au antamat un apartament la preţul de 2,5 milioane. S-au ferit să-mi ceară sprijinul, cu toate că le-am spus cu ce mă ocup, dar în urma insistenţelor au cedat şi mi-au dezvăluit situaţia de fapt. Proprietarii apartamentului din Rahova nu le inspirau deloc încredere. Iar samsarii cu iz de agenţi imobiliari prin care-i contactaseră, cu atât mai puţin. I-am văzut slabi şi debusolaţi, pierduţi în jungla imobiliară. Aveam peste 2 ani de când intrasem în această lume efervescentă şi periculoasă, dar nu-i întâlnisem încă dedesubturile, faţa neprietenoasă, latura extremă şi hidoasă. I-am convins, într-un final, că este spre binele lor să fie asistaţi de cineva de specialitate. I-am îndrumat către o colegă ce urma să-i sprijine pe tot parcursul, până la perfectarea contractului din sectorul 5.

În acea seară de joi, m-a sunat Vanessa şi mi-a povestit că făcuse toate demersurile la Notariatul de Stat din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, în ciuda presiunilor exercitate de samsari.

-“Giulio, se întâmplă ceva! Vânzătorii insistă să semnăm actele la Notariatul sectorului 6. Aproape i-au convins pe cumpărători, spun că notarul de-acolo le ia taxe mai mici. Simt că e ceva în neregulă. Mergi mâine dimineaţă cu noi? Ţiganii ne aşteaptă pe Popa Tatu, dar vreau să luăm familia Grosu de acolo, sunt pradă uşoară! Trebuie să ajungem pe la ora 10:30-11:00 la sectorul 5, am depus de ieri actele şi vom avea certificatul de sarcini. Îl luăm de astăzi, însă a fost o mare nebunie acolo… să vezi ce s-a întâmplat!” şi Vanessa începe să-mi desfăşoare o halucinantă poveste din jungla imobiliară. Grefierii şi notarii de acolo puseseră capac unei bande de tâlhari de case… Poate voi avea timp să vă povestesc vreodată dramele trăite de victimele acelor perfizi şerpi Kaa, ce ademeneau, hipnotizau apoi ingerau. Am studiat ani la rând metodele şi tehnicile prin care aceştia îi fidelizau şi adormeau pe inocenţii luaţi în vizor. Unii scăpau, alţii din păcate, nu. Te adaptai permanent tertipurilor şi vicleşugurilor, dar erai mereu surprins de inovaţiile last-minute. O gardă permanentă, aşa a decurs viaţa celor implicaţi. Şi de-o parte, şi de cealaltă…

-“Mda! Asta e viaţa!” oftez, gândindu-mă la acei nefericiţi, victime inocente ale unor călăi arareori pedepsiţi. “OK, mâine la 08:30 mă duc să iau familia Grosu de acasă cu banii, trec pe la tine şi fugim la sectorul 6. Dacă îi convingem pe ţigani să meargă la sectorul 5, o facem. Dacă nu vor, îi sfătuiesc pe cumpărători să-şi caute altceva. Din păcate, nu mai au foarte mulţi bani la dispoziţie, şi-au achitat datoriile. Şi trebuie să se grăbească, în două săptămâni au termen să le elibereze apartamentul alor mei. Vezi că a început “Reflecţii Rutiere”. Seară bună, ne vedem dimineaţă!”

Nu ştiu de ce era aşa în vogă emisiunea respectivă.

În acele vremuri, taxele notariale se modificau frecvent. De neînţeles pentru mine, nu toate birourile operau “mercurialele” concomitent, aşa că o mulţime de cumpărători dornici de “reduceri” migrau de pe raza teritorială căreia aparţineau, încheiau contractele la alte birouri, apoi se întorceau cu ele pentru a le transcrie. Unii, foarte mulţi din păcate, omiteau acest lucru şi stăteau ani întregi cu acte de proprietate ce nu erau opozabile terţilor.

Vineri dimineaţă am urmat programul pe care-l stabilisem. În jur de 09:30, mă uitam în oglinda retrovizoare şi o vedeam pe dna Grosu ţinând în poală sacoşa cu mica lor avere. Îmi zâmbea, bucuroasă, de pe bancheta din spate. Îşi va cumpăra casa!…

Pentru a parcurge drumul spre Parcul Cişmigiu trebuia să traversăm Dâmboviţa. Am ales Podul Izvor. Aşa a început totul. În drumurile mele trecusem de sute de ori pe acolo, parcurgeam traseul cu ochii închişi. Obişnuinţa a fost, aşadar, mai puternică decât raţiunea. Nu am văzut semnul de “Cedează trecerea”, proaspăt mutat, şi am pătruns în intersecţie. Dinspre Magazinul Unirea, pe calea de rulare spre Eroilor, cu o viteză de aproximativ 120 km/h, un autoturism gonea spre noi. A frânat puternic, dar văzând că maşina sa este în pericol să sară în Dâmboviţa, şoferul bolidului a luat piciorul de pe pedala de frână şi ne-a izbit în plin. Impactul a fost năucitor! Ambele maşini au dansat, una lângă cealaltă, şi nu s-au oprit decât în parapeţii de pe Cheiul Dâmboviţei. Nu-mi amintesc momentele de după accident, aveam sentimentul că timpul se oprise în loc. Ştiu doar că după o vreme m-am trezit stând ghemuit pe bordura trotuarului de pe Pod. Nimeni nu păţise nimic. Doar şoc şi groază! Doamna Grosu tremura din toate încheieturile aşezată lângă mine pe bordură, strângând la piept sacoşa cu bani. Şoferul celuilalt autoturism a fost un gentleman, ne-a verificat şi calmat rând pe rând, apoi a traversat în fugă după un telefon public.

Vanessa plângea mocnit, în pumni, şi am înţeles repede că nu mă mai pot baza pe ea. Trebuia să fac ceva, dar nu ştiam ce. Timpul îşi reluase cursul şi începuse să treacă parcă prea repede.
Am tras aer în piept şi m-am hotărât:

-“Doamna Grosu, trebuie să luaţi un taxi şi să mergeţi la Notariatul sectorului 6, vă aşteaptă proprietarii. Spuneţi-le că nu aveţi încă toţi banii şi amânaţi vânzarea pentru săptămâna viitoare. Eu rămân aici să rezolv această situaţie. Vă rog să aveţi grijă, Vanessa mi-a atras atenţia că sunt periculoşi! Nu faceţi nimic, nu semnaţi nimic…”

Au dat la unison din cap, soţ şi soţie, apoi s-au îndreptat năuciţi spre un taxi oprit lângă noi. Taximetristul admira accidentul şi clătina din cap, compătimindu-ne.
Nu ştiu cum a trecut acea zi, apoi acel weekend.

Luni dimineaţă am fost nevoit să revin la viaţă, aranjasem cu o camionetă să ducem câteva prime lucruri în apartamentul cumpărat de la familia Grosu. Primisem această îngăduinţă, chiar dacă termenul de eliberare convenit nu expirase încă. Am constatat că nu-i puteam contacta, telefon era defect, dădea permanent ton de ocupat. Am încărcat bagajele şi am plecat spre ei. I-am întâlnit în faţa blocului, voioşi, stând la taclale cu un vecin. Am aflat ce se întâmplase mai departe, cum a continuat povestea de vineri: samsarul, asemeni şarpelui Kaa, îi hipnotizase pe creduli. Îi convinseseră să achite preţul apartamentului şi să semneze contractul de vânzare-cumpărare. Fără certificat de sarcini! Au scos victorioşi actul de proprietate dosit într-un dulap şi mi l-au întins. Am stat minute în şir privind la acea bucată de hârtie pe care stătea dactilografiat: “noi, cumpărătorii, declarăm că scutim notariatul de verificarea registrelor de sarcini şi înţelegem să cumpărăm în aceste condiţii”. Urma, desigur, “fără a exonera pe vânzători de răspundere în caz de evicţiune conform…”, dar era tardiv şi inutil. Am înţeles într-o clipă că pentru ei totul se sfârşise! Ei, nu! Ei zâmbeau fericiţi în timp ce ne ajutau la depozitarea celor ce adusesem. Ne eliberaseră un dormitor şi, în timp ce aşezam împreună lucrurile în el, îmi povesteau cum îşi vor amenaja noua locuinţă, cum li s-a schimbat viaţa, cum au scăpat de toate datoriile….

I-am privit minute întregi şi nu ştiam cum să încep. M-am gândit că poate mă înşel şi m-am decis să verific înainte de a le împărtăşi consecinţele inocenţei lor.

Am ajuns neîncrezător în instituţia din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, la Notariatul de stat al sectorului 5. După doar câteva minute bănuiala mi s-a confirmat. O altă persoană îşi transcrisese, încă de joi, dreptul de proprietate. Un cumpărător de bună credinţă, fără îndoială, pe care soarta îl alese drept câştigător. Ţiganii vânduseră apartamentul de două ori, prin metoda clasică. Prima dată cu certificat de sarcini (actele de proprietate se transcriau pe loc, imediat după autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, la doar o uşă distanţă), apoi fără certificat de sarcini la Notariatul de stat al sectorului 6, la o aruncătură de băţ distanţă. Diferenţa dintre cei doi cumpărători era făcută de câteva rânduri completate în grabă pe spatele contractului, o ştampilă searbădă şi un rând scris de mână într-o hârţoagă pătată şi ruptă la colţuri. Diferenţa dintre a avea o casă şi a-ţi arunca familia în stradă, dintre bucurie şi deznădejde, dintre normalitate şi haos.

E greu, aproape imposibil, să uiţi privirea unui om pe care tocmai l-ai anunţat că a pierdut totul. La început e umedă, apoi seacă, pierdută în spaţiu. Şi, la sfârşit, tristă. De o tristeţe crâncenă, desăvârşită! Să nu vedeţi aşa ceva, e greu de suportat… Şi nici ce urmează, acele destine frânte, acele imagini ale disperării.

Atunci am înţeles în ce lume am intrat, atunci mi-am dat seama pentru prima oară că sunt obligat să învăţ toate regulile junglei, toate cotloanele sale, toate tâlcurile şi meşteşugurile.
Atunci am înţeles că cei mai buni prieteni ai mei, singurii în care pot avea încredere, vor fi fraţii lui Mowgli.

Astăzi îmi dau seama că fără ei aş fi fost…nimic. Ştiu, e greu de înţeles asta, astăzi. În zilele noastre totul e sigur, anost şi amorf, totul se face electronic. De la prieteni, corespondenţă, dragoste, până la extrasele de carte funciară…

Uitându-mă în urmă, constat cu mirare prin câte furci caudine am trecut. Am fost înşelat, abuzat, minţit de multe ori. De parteneri, de asociaţi, de clienţi, de prieteni…. Dar niciodată de grefieri, de conducători de carte funciară, de registratori. De fraţii lui Mowgli. Nu vreau să-i aşez pe un piedestal, să le ridic osanale, să le fac chip sculptat (deşi n-ar fi singura poruncă dintre cele 10 pe care-aş incălca-o!), vă spun doar ce văd scrutând trecutul. De ce v-aş păcăli?!

Să-mi scuzaţi lipsa de îndemânare în a le aduce elogii, nu ştiu cum se face, nu mă pricep. Nu am făcut-o prea des în viaţa mea. Poate părea deplasat sau inestetic să aplauzi normalitatea, să lauzi respectarea unei conduite morale şi profesionale, dar…să nu uităm în ce lume trăim! Despre câte categorii socio-profesionale se poate vorbi laudativ de aici, din mizeria în care ne zbatem?!

De-a lungul celor aproape 20 de ani ce au urmat acestei povestiri, am mâncat alături de mulţi dintre ei o pâine, când dulce, când amară. În clădiri ce colapsau, în birouri nedemne, în arhive mucede, în condiţii şi conjuncturi improprii. Mă bucuram să stau cu ei, să respir acelaşi aer, să cred în aceleaşi lucruri, să joc la fel de periculos în timpuri în care virtutea se măsura prin lipsa notorietăţii. Nu le-am mărturisit niciodată toate acestea. Cu cât erau mai neştiuţi, mai neauziţi, mai nemaivăzuţi, cu atât erau mai buni, mai pricepuţi, mai dragi mie. Asemeni medicilor cu masca pe faţă din sala de operaţii, ori de la Terapie-intensivă. Gândiţi-vă, nimeni nu are voie să intre acolo, nimeni nu îi vede, doar ei ştiu ce fac şi ce desfac. Dacă pacientul iese bine, doctorii ies pe uşa din dos, îşi iau îmbrăcămintea de stradă şi pleacă, necunoscuţi, prin mulţime.

Toţi cei ce vă bucuraţi de un ACASĂ, indiferent că imobilul este o impunătoare vilă sau un mărunt apartament, aţi fost trataţi cu succes de doctorii de la Cartea Funciară. Fără măcar să ştiţi…

În curând “Tigrul! Vine tigrul!”


Posted in Agenti imobiliari, Angajari, Bucuresti, Cartiere, Diverse, Imobiliare, minciuni in imobiliare, Zone din Bucuresti | Tagged , , | 15 Comments