Vreau să fraternizez cu denigratorii programului guvernamental Prima Casă!!!
Să nu se bucure prematur, nu mă raliez considerentelor pe care ei le-au pus la baza protestelor. Eu am motivele mele…
Aşadar, îmi doresc să nu se reediteze, îmi doresc să nu mai existe Prima Casă 5. Ce-o fi?? Şi, la urma urmei, ce-o fi, o fi…
Poate au dreptate contestatarii, poate jumătatea lor de adevăr este mai mare decât a noastră, a susţinătorilor programului. Nu ştiu de ce m-au năpădit brusc aceste sentimente unioniste (nu pacifiste). Poate din înţelepciunea pe care, fără vreun merit, o dobândim odată cu înaintarea în vârstă.
Motivele reale?! Să vă explic…
Îi studiez atent pe toţi doritorii şi debitorii programului Prima Casă, îi întorc imaginar pe toate părţile, ÎNAINTE să achiziţioneze un bun imobil, dar şi mult timp DUPĂ acest fericit eveniment.
Ce observ la ei ÎNAINTE? Le citesc, în gesturi şi atitudini, înfrigurarea, dorinţa, disperarea de a fi PROPRIETARI. De-ar fi să fie, de-ar fi ca guvernul să nu iscălească ordonanţa de prelungire a programului, 70% dintre ei tot şi-ar lua casă, cu un alt instrument financiar ori pe altă cale. Tot şi-ar vinde un rinichi, tot şi-ar implora părinţii, tot s-ar împrumuta de la cămătari, oricum nu şi-ar găsi liniştea până nu şi-ar îndeplini visul, până nu şi-ar satisface nevoia. Ceilalţi 30% ar intra într-un stand-by, ar aştepta alt moment oportun, ar hiberna activ, dar nu ar renunţa NICIODATĂ!
Ce observ la ei DUPĂ? După ce se termină şampania, după ce se diluează savoarea momentului de euforie din biroul notarului public… Să-mi fie scuzată sentinţa dură pe care o dau acum. Un procent semnificativ din cei inimoşi, din cei ce au iscălit şi au făcut pasul, nu merită să fie proprietari! Da, aţi citit bine! Un procent important din cei ce îşi împlinesc VISUL ar trebui trecuţi pe o listă neagră şi trimişi la recalificare socială. Nu toţi. Doar cei ce, odată ajunşi proprietari, calcă în picioare regulile elementare ale bunului simţ, codul civil (şi pe cel penal, deseori), moralitatea. Doar cei ce merită, în cel mai bun caz, un colţ de grotă pierdută la mare altitudine, departe de civilizaţie şi de regulile de convieţuire. Repetenţii societăţii…
S-au întocmit şi publicat fel şi fel de statistici privindu-i pe debitorii Prima Casă. S-au scris şi aruncat în eter, fel şi fel de cifre, întârzieri la plată, avantaje/dezavantaje aduse economiei, pe orizontală, câş, sau verticală; s-au discutat pe forumuri sau bloguri despre utilitatea/inutilitatea programului, credulitatea/ignoranţa unora. Dar nimeni, nimeni!, nu a făcut un demers elementar, primordial. Să spunem că în postura de debitori se prezintă onorabil, îşi plătesc ratele la timp, sunt consemnaţi cu cea mai mică marjă de neplată din istoria creditării post-decembriste. Dar…ca proprietari??, ca proprietari cum se descurcă?? O imagine face cât o mie de cuvinte, aşadar un album cu poze bine făcute ar constitui cel mai solid set de contraargumente. Poze dintr-o baie, de pe un hol, dintr-o curte comună, de pe o dependinţă oarecare. Nimeni, nimeni!, nu a povestit despre modul în care îşi batjocoresc proprietăţile cei ce le obţin (zic eu acum!) facil.
5% dintr-o garsonieră (avansul necesar şi atât de uzitat începând cu 2009) este preţul unui laptop bunicel. 5% dintr-un apartament de 2 camere reprezintă aproximativ costurile unei excursii de o săptămână la un hotel mai răsărit din Turcia; 5% dintr-unul de 3 camere, un Revelion cu copiii la Poiana Braşov. Oricine poate face acest minimum de efort, oricine poate rămâne cu vechiul HP, nebronzat sau acasă în jurul bradului. Şi, ca urmare a acestui meschin efort, poate deveni proprietarul unui imobil. Şi nu e corect! Nici o furcă caudină, nici o punte a suspinelor, nici un râu de trecut înot. Ratele ulterioare sunt mizilic şi au valoare, în cele mai multe cazuri, mai mică decât cei ce plătesc chiria unui aceluiaşi tip de imobil. Ce aseamănă 2 vecini, unul chiriaş, celălalt primacasist? Lehamitea cu care-şi îngrijesc cei 4 pereţi, dar şi sictirul cu care privesc tot ceea ce este după aceştia, în exterior. Sila cu care curăţă păianjenii de prin colţuri, scârba cu care spală treptele de la intrare, groaza cu care-ar ieşi la dat-zapada din faţa blocului. Ce-i mai aseamănă? Consecinţele unei eventuale evacuări în situaţia neplăţii ratei/chiriei. Ce pierd, fiecare dintre ei în această situaţie? Pielea ursului din pădure. Nimic. Sau cel mult o dorinţă, de a fi proprietar, nefundamentată moral.
I-am studiat, curios, pe cumpărătorii ce alergau cu limba scoasă după imobile în condominii, ansambluri, proiecte rezidenţiale, pe cei ce implorau (şi plăteau extra!) zone verzi, spaţii de joacă, barbeque, locuri de parcare şi de agrement. Şi? Odată ce le-au dobândit? Încerc să concluzionez elegant şi fără a fi pătimaş: s-au dovedit a fi total nepregătiţi pentru dialogul impus de o comuniune forţată, necopţi pentru calitatea de proprietari, needucaţi emoţional şi execrabili administratori. Şi, mulţi dintre ei, nepregătiţi financiar pentru a întreţine corespunzător cota indiviză ce le revenea din părţile şi dependinţele comune, din acest tot unitar care-i atrăgea prin titulatura frumos trasată pe pliantele colorate: ansamblu rezidenţial, proiect imobiliar, condominiu sau orice alt curcubeu de marketing.
Nu i-aş blama cu precădere pe impotenţii financiari, pe cei ce au intrat într-un joc ale cărui reguli nu le-au fost citite înainte. În nici un contract de credit, ipotecă sau vânzare-cumpărare nu se stipulează faptul că, pe durata existenţei construcţiei (prevăzută în legea locuinţei), se cheltuieşte o sumă echivalentă cu dublul costului de producţie al bunului imobil. Pe mentenanţă, întreţinere, administrare.
Doamne!, nefericiţi trebuie să fie cei ce nu au în sânge acest instinct, al administrării bunului în care se întorc seara acasă. De ne-am fi tras din huni, mongoli sau tătari, poate aş fi înţeles, dar eu am citit altceva, în cărţile de istorie scria că noi n-am migrat niciodată, că sărutam pământul şi temeliile caselor. Că am stat în calea năvălitorilor ce umblau cu fleica de carne sub şaua cailor, a celor cu corturile, a celor cu du-te-vino în vene. Că ne otrăveam fântânile, ne pârjoleam lanurile, că ne dădeam viaţa pentru un…ACASĂ. Oare e vrăjeală tot ce-am învăţat în şcoala primară sau a dispărut din noi gena ce ne dădea imboldul de a pune mâna pe mătură?
Nu vă mai duceţi copiii la Grigore Antipa pentru şerpi, păianjeni, viespi, jivine împăiate. Nu vă mai înghesuiţi acolo în faţa vitrinelor, a insectarelor. Haideţi cu mine să vi le arăt pe toate vii! Unde? În casele românilor. Reptile, târâtoare, rozătoare, lighioane de tot felul. De ce să mergeţi până în Australia pentru a întâlni adrenalina şi trăirile intense? Vă trimit eu în locuri în care să simţiţi pericolul inedit. De-adevăratelea! Atâta doar că nu veţi vedea albastrul cerului, dar cu puţină imaginaţie puteţi trece peste acest impediment, în timp ce vă uitaţi la stalactitele de pe tavanele subsolurilor şi debaralelor. Ieşind în curtea blocului veţi avea parte de aceeaşi vegetaţie luxuriantă, de aceleaşi experienţe ca-n expediţiile celebre. Nu veţi vedea Parcul Naţional Barrington, dar pericolele sunt similare. Dacă vă mănâncă, scărpinaţi-vă!
Fără greaţă. Aici sunt tampoane folosite, pamperşi, vată, dresuri, ciorapi, scârboşenii mult mai detestabile decât lipitorile şi scorpionii din junglele australiene. Luaţi cea mai fandosită cucoană ce coboară dintr-un lift şi pătrundeţi-i în casă. Nu e teren nisipos şi vălurit, nu sunt stânci sacre sau muşte perfide. Dar ce? Vă las pe voi să elucidaţi misterul, faceţi voi proba asta, incursiunea în apartamentul cucoanei cu cele mai lungi unghii false din bloc (sfat util: deschideţi geamul şi lăsaţi uşa deschisă pe tot parcursul vizionării).
Probabil că această decădere îşi are rădăcini şi în legile 61, 18, 112, 10, emise la începutul erei libertăţii. Acestea au împroprietărit de-a valma, şi pe cei ce meritau şi pe cei ce nu meritau. Iar cei de astăzi sunt copiii sau nepoţii celor blagosloviţi cu acea dulce-acrişoară pomană. Cum priveau proprietatea, pe vremuri, cei ce ştiau că oricum primesc una moca de la întreprindere? Cum tratau un imobil ce valora cât un televizor color sau un video-recorder? Ce gene au transmis copilului ce observa cu cât sictir se spală faianţa din faţa aragazului. Ce mesaj s-a întipărit pe retina nepotului ce a văzut mii de chiloţii înşiraţi pe balcoane? Ce tip de conduită i s-a impus în faţa flegmelor de pe casa scării? Ce amprentă au lăsat înjurăturile cu vecinul de la parter? Ce tablou a văzut atunci când era trimis să ia murături din subsolul mustind a scursuri de tot felul? Cum să dezavueze un minor mizeria, când părinţii lui se bălăcesc în ea? Urmările acestei educaţii precare? Sunt peste tot, ne pândesc la fiecare colţ de stradă, în fiecare ungher de proprietate…
Intraţi pe cele mai celebre reviste lunare de popularizare a ştiinţelor, Amazingrace.ro, Ziarul Ştiinţelor, Ciel Voyages, şi spuneţi-mi o onomatopee, vietate mică sau tufiş pe care să n-o întâlniţi primprejurul nostru.
Asta înseamnă proprietate? Ăsta e dreptul fundamental prevăzut de constituţie? Dreptul de a băli după un bun pe care, odată dobândit, să-l degradezi, murdăreşti, distrugi? Laolaltă cu părţile şi dependinţele, ce prin natura lor sunt în coproprietate forţată, adicătelea la grămadă cu ceilalţi, cu vecinii fără vină? Păi, mai bine… pauză!, mai bine mă fac frate cu impostorii, cu denigratorii programului Prima Casă, cu denigratorii băncilor comerciale, cu contestatarii universali.
Nu mai vreau Prima Casă, nici 5, nici 17. Sau, fie!, să se reitereze, dar cu o condiţie minimală, pusă pe acelaşi plan cu solvabilitatea financiară: aşa cum vânzătorilor li se solicită certificatul energetic al bunului imobil (în 11 pagini), cumpărătorul să posede un certificat de calitate (în 2 cuvinte): bun administrator.
Suntem mulţi cei ce trăim de pe urma dorinţei de a fi proprietari a românilor. Ne desfăşurăm activităţile, ne dezvoltăm strategiile.
Cu toate acestea, nu-mi pot reţine dezgustul când îi vizitez pe mulţi dintre fericiţii posesori ai paşaportului către visul de a fi proprietar.
Putregai, mucegai, lighioane, condens, igrasie, viruşi, şobolani, rapăn, jeg, slin, mânjeală, muruială, scârnăvie, scame şi gunoaie, peturi, spurcăciuni, excremente, spuză, gângănii, usturime, mâncărime, astea sunt argumentele pe care ar trebui să le posteze denigratorii programului, nu vorbele lor deşuchiate aruncate în vântul internetului. Certurile, scandalurile, injuriile de pe holurile blocurilor, din logiile şi simţirile coproprietarilor, lipsa mopurilor şi a pubelelor de gunoi, tălpile pline de noroi ale nesimţiţilor, astea sunt dovezile palpabile că ceva nu e chiar în regulă.
Promiscuitatea în care trăiesc mulţi români mă înfioară. Nu-mi veţi acorda circumstanţe atenuante, sunt convins, decât după ce veţi vedea viaţa (măcar şi pentru o zi) prin ochii unui agent imobiliar, poştaş, bonă, femeie de serviciu, curier, angajat la Nufărul, băiatul de la cablu, depanator TV, instalator.
Pot da oricând o palmă proprietarilor fără merit. Printr-un exemplu eficient, o povestioară scurtă. Un prieten a fugit în străinătate. Normal, casa i-a fost naţionalizată. “Casa” lui însemna jumătate dintr-un apartament de 2 camere în Metalurgiei. Nu a fost revendicată niciodată şi ca atare, noul proprietar (SCAVL Berceni) a închiriat-o unui tânăr. Cealaltă cotă de jumătate a rămas în proprietatea fostei soţii a prietenului meu. Cele două jumătăţi sunt locuite şi astăzi în acest mod, de chiriaş şi de proprietar. Unul a luat sufrageria, celălalt, dormitorul. Ele arată ca Yin şi Yang, două entităţi total diferite, întrupate într-un tot.
O jumătate: albă, impecabilă şi lucind a curăţenie. Cealaltă jumătate: neagră, sumbră şi nefiresc de împuţită. În cadrul aceluiaşi imobil, un perete de bucătărie e raiul, celălalt, iadul; o bucată de baie e lumina, cealaltă, întunericul.
Vă las să ghiciţi care dintre cei doi, chiriaş şi proprietar, îşi îngrijeşte mai bine locşorul.
Le cer, din nou, scuze celor ce admiră şi cumpără produsele din lista următoare: AmbiPur, Ajax, Cocolino, Pronto, Sana, Ariel, mop, aspirator, lavetă, spirt, deodorant de baie, greblă, făraş, mătură, maşină de tuns iarba…
Un singur dubiu mai am, o singură temere mă mai încearcă. De vor scădea preţurile până unde-şi doresc impostorii domeniului imobiliar, de se va prăbuşi piaţa imobiliară până-n hăurile pe care le visează iubitorii de chilipiruri…nu vor deveni imobilele şi mai accesibile duşmanilor lui Dero?! Mai accesibile decât prin Prima Casă?? Nu vreau!
P.S. Am văzut ieri pe google o căutare drăguţă: “imobiliarele şi clienţii ei suciţi”. Probabil a unui agent disperat de vremurile grele.
Ooof, ce bine-ar fi să fie doar…suciţi!



